Revenirile și plecările… m-au făcut să cred că ești un fel de gnom distrat care trăiește pe undeva prin subteranele minții mele și iese brusc la suprafață când mă concentrez puternic și îl strig… apoi constat amuzată că se ascunde iar… gnomul de tine! Unul înaripat, aș crede.
Bine, nu mi-am dat doctoratul în gnomi ca să știu cum funcționează creaturile acestea, dar tu ai rețetarul tău. În timp ce te saturi de pofte, plăceri, suferințe, nebunii și iubiri, prin cotloanele și scorburile imaginației mele, duci totuși și o existență de sine stătătoare, respectată, nederanjată – de gnom islandez veritabil și zen, după cum bine știi deja. Atât de zen încât în jurul tău este multă liniște, un calm intim, iar brațele tale sunt un loc minunat unde să te aperi de furtuni. Revenirile și plecările… m-au făcut să îmi parcurg uneori adâncimile minții până dau de tine și de culcușul tău, ca să mă așez în brațele tale și să mă apăr și eu de furtuni. Și de cataclisme naturale. Și de sentimente dăunătoare. Și de fantome din alte realități sau din alte cotloane ale minții, care mă sperie și de care nu am nevoie de închipuire. De orice, mai puțin de cutremure. Fiindcă, eu te resimt, gnomule. Sunt și eu om, iar spiritele tainice ale naturii tulbură oamenii, îi mișcă în suflet ca pe niște plăci tectonice sensibile.
Cred că de obicei, oamenii tulburați sunt ceva mai triști, când se întâmplă să fie lăsați singuri. Poate și eu, dar nu și când apari tu. Poți fi un gnom, o repetare de gnom, o reluare de gnom, o reîntâlnire, o ivire mai mult sau mai puțin întâmplătoare, dar fară să analizez ce anume îmi place, poți fi frumos.
Și te știu demult, cunoscându-te prea puțin. Este bizar să îmi dau seama cum, atunci când nu vreau să las pe nimeni să mă mai găsească în tandrețea mea, te las totuși pe tine. Și te sărut mângâindu-ți părul și rămân o vreme cu gustul tău.
Al tău, al buzelor și al pielii tale.