Divorțul în sine este una dintre cele mai grele încercări prin care poate trece o ființă umană datorită stresului acumulat, anxietăţii, depresiei, furiei, însă când este vorba și de un copil, situația este cu atât este mai dificilă.
Părinții care urmează să divorțeze se confruntă cu dileme precum: cum să îi spun copilului că vom divorța, astfel încât să nu sufere? Ce trebuie să facem pentru a-l ajuta să înțeleagă că este strict problema noastră și că asta nu înseamnă că nu îl mai iubim?
De cele mai multe ori însă, copilul nu va fi luat prin surpindere de decizia părinților de a divorța pentru că este rezultatul unei rupturi/separări emoționale în cuplu care există de ceva timp și care a fost simțită de copil.
Cu toate acestea, cel puțin în primul an se vor confrunta cu sentimente de furie, agresivitate, mânie, culpabilizare, teamă că vor fi părăsiți și de celălalt părinte, spaima că părintele care pleacă din cămin nu îl iubește. El trebuie ajutat de ambii părinţi să depăşească această frică repetându-i frecvent că îl iubesc.
Se întâmpla adesea ca părinţii, angrenaţi în aversiunile unuia față de celălalt să uite că “războiul” nu îi priveşte doat pe ei doi şi că orice gest sau cuvânt răutăcios pe care și-l adresează unul altuia, loveşte în primul rând copilul.
Ce trebuie să evite părinţii în cazul unui divorţ:
Copilul nu trebuie să fie pus la mijloc între părinţi, iar aceștia nu trebuie să își manifeste animozităţile unul faţă de celalalt în faţa copilului. Dacă se întâmpla acest lucru, este posibil ca, pe viitor, să aibă probleme în a lega relaţii cu alţi adulţi şi să dezvolte impresii eronate despre căsnicie, considerând că o căsnicie normală este cea cu conflicte.
În cazul băieţilor ce rămân în custodia mamelor, se întâmpla adesea ca aceştia să facă front comun cu mamele împotriva taţilor sau devin confidenţii mamelor, ceea ce nu este deloc de dorit. În această situaţie, băieţii se simt responsabili şi vor prelua rolul tatălui devenind “partenerii” mamei.
Părintele în grija căruia este încredinţat copilul nu trebuie să nu îşi asume, în mod exclusiv, rolul matern/patern şi să solicite ajutorul bunicilor, prietenilor, şcolii etc.
Părintele care a parăsit căminul trebuie să ia în serios vizitele astfel încât să le respecte cu stricteţe, dacă întârzie să anunţe şi să aibă grijă să îşi respecte toate promisiunile (condiţie obligatorie pentru orice părinte, dar, mai cu seamă, în acest caz). Astfel, copilul va depăşi teama de a fi părăsit.
Articol scris de Carmen Buterchi – Psiholog
Sursa foto: