La Belle Personne (2008)

Regizorul francez Christophe Honoré mi-a oferit, într-o noapte recentă, un film pe care să îl vizionez. La Belle Persone este acel gen de peliculă care, pe moment, ar putea să te lase cu un sentiment de insuficientă, pentru că ai fi vrut ca ceva să se întâmple într-un alt fel. Cumva, îţi pare rău pentru destinul unor personaje.

După ce trec însă, câteva zile, filmul îţi revine în memorie, potentat de bănuială că, poate, tristeţea pe care ţi-a inspirat-o iniţial, este tocmai modul în care filmul îşi atinge scopul.

Când mama sa moare, Junie (Léa Seydoux), o tânără de şaisprezece ani se mută într-un liceu nou, fiind în aceeaşi clasă cu vărul său, Mathias. Acesta o va prezenta grupului sau de prieteni. Fiind foarte frumoasă, Junie este dorită de toţi băieţii din liceu, dar acceptă să se întâlnească doar cu unul dintre ei, mai rezervat, Otto (Grégoire Leprince-Ringuet).

Trama filmului se învârte în jurul unei alte iubiri, deoarece, în scurt timp, Junie se îndrăgosteşte de profesorul de italiană, Nemours, interpretat de actorul Louis Garrel.

Între cei doi protagonişti ia naştere un sentiment mocnit şi reciproc. Junie considera că pasiunea dintre ei este una blestemată şi trecătoare, de aceea îşi propune să fugă de împlinirea iubirii.

Personajele evoluează într-un mod extrem şi deopotrivă tragic, care nu implică resemnare: Otto se sinucide în curtea liceului, crezând că este înşelat, Nemours încetează să mai aibă alte relaţii cu femei, declarându-se îndrăgostit până peste cap de Junie, în timp ce ea pendulează între a îşi accepta sentimentele şi a le refuza total, alegând, într-un final, abandonul.

Atracţia incontrolabilă care se iscă între Junie şi Nemours pare să fie determinată, mai presus de orice, de o potrivire estetică între actorii care interpretează personajele.

Garrel, îmbrăcat în pardesiul său şi cu alura unei seriozitati-obraznice, aminteşte de tinerii intelectuali plini de nevroze, interpretaţi de Jean-Pierre Léaud în anii ’60, în filmele lui Godard, în timp ce Léa Seydoux, un mix între frumuseţe inocentă şi vinovăţie, fata care zâmbeşte doar ocazional, sugerează o oarecare asemănare cu muza lui Godard, Anna Karina.

Filmul poate fi considerat un fel de adaptare în modernitate a romanului Prinţesa de Clèves din 1678, aparţinând Doamnei de Lafayette, care ne vorbeşte despre pasiuni interzise în sânul aristocraţiei. Deşi adaptarea a implicat şi transformarea mediului în care se petrece acţiunea, “La Belle Personne” nu este departe de ilustrarea unor sentimente considerate drept vicioase, interzise, în rândul studenţimii franceze.

Într-un stil al noului val cinematografic francez, Christophe Honoré, îmbină un respect preţios pentru literatura cu o sensibilitate romantică, şi, de ce nu, “pop”, deşi trăirile personajelor par să fie mai degrabă unele agitate, frământate, în detrimentul celor jucăuşe…

La Belle Personne – Trailer