Articol scris de Iulia Luca
Mă trezisem din nou, pentru a mia oară în viaţa mea, în aceeaşi situaţie.
Nu ştiu cum reuşea de fiecare dată să mă facă să-l iert, să mă facă să-l cred, ca apoi să o ia de la capăt. Era singurul om în viaţă care reuşea să facă asta mereu şi mereu. Şi ştii, sunt genul ăla de femeie afurisit de puternică, şi greu de doborât.
Sursa foto: weheartit.com
Eram din nou, de data asta la 30 de ani, pe marginea prăpastiei, întrebându-mă: în cât timp să mă arunc? Azi, sau mâine? Mereu reuşea să mă aducă în starea asta… dar… ca să înţelegi, trebuie să îţi spun toată povestea.
Ne-am cunoscut în urmă cu mai mult de zece ani, de la vărul lui, îndrăgostit până peste cap de mine şi coleg cu mine la un post de radio local. El a fost în prima fază doar un nick ciudat pe chat, care dădea semne de aroganţă. Apoi a devenit chip. Mereu atotştiutor. Ştii, genul ăla care îţi dă lecţii de viaţă, fără să aibă habar măcar ce s-a întâmplat în viaţa ta. Era în schimb amuzant, şi de multe ori parcă îmi citea gândurile, parcă ştia ce aveam de spus. Încerca să mă convingă de cât de bine mi-ar fi lângă el, iar eu îl pamfletam mereu.
Apoi, a plecat. Doi ani de zile, doar am vorbit, nu ne-am văzut, dar ne spuneam gândurile ca doi idioţi care păreau să îşi fi găsit refugiul pentru prima dată.
Când s-a întors, eu prinsă într-o căsnicie proaspătă şi nefericită, el cu sechele. Victimele perfecte în căutarea luminii. Şi de aici a început coşmarul.
M-am despărţit de soţ pentru a fi cu el, simţeam că am găsit omul care să mă facă fericită. În braţele lui, aveam cea mai minunată senzaţie de linişte şi siguranţă, în ochii lui vedeam viitorul frumos.
Îndrăgostită peste măsură, aş fi făcut orice să nu îl supăr, să îl las liber, să îi arăt cât de minunată sunt şi câtă încredere am în el. Şi el mereu îmi cerea din în ce mai mult suflet şi iubire. Le-am dat pe toate, cum nu mai dădusem niciodată în viaţa mea. Cum le-a avut, cum nicio bucăţică de suflet nu a mai rămas pentru mine, mi-a spus că relaţia noastră nu mai are sens.
Venea Crăciunul peste doar câteva zile, eram distrusă, fără nimic de care să mă agăţ şi fără să ştiu ce să fac, pentru prima dată sufeream atât de tare. Stabilisem că rămânem prieteni. Fusesem buni împreună ca prieteni, mereu reuşeam să ne înţelegem aşa cum nimeni nu o mai făcea. Îmi povestea aventurile cu alte femei şi încercam să îmi păstrez lacrimile în barbă, neştiind mie ce îmi lipseşte.
După trei luni de chin, am reuşit să îmi revin. Am găsit un bărbat drăguţ care părea să îmi înţeleagă drama şi să înţeleagă prin ce trecusem. Eram bine.
Când, într-o seară, a început să îmi spună cât de bine îi era cu mine, cât de rău îi pare că m-a părăsit, cât de mult m-ar vrea înapoi. Şi am renunţat la bărbatul drăguţ, pentru a mai încerca încă o dată.
Povestea s-a repetat în acelaşi stil timp de trei ani, în care sufletul meu nu mai simţea decât durere, iar din inima mea se aleseseră doar cioburi pe care călcase într-una.
A decis să se însoare, a făcut o fetiţă, şase ani de zile, fiecare ne-am văzut de viaţa noastră, fără să ne mai întâlnim decât o singură dată întâmplător.
După şase ani, mă întorsesem de la capitală să îmi deschid o afacere în oraşul natal. Terminasem relaţia cu bărbatul cu care stătusem până atunci, sătulă de scandaluri, certuri, istericale. Aveam toată viaţa înainte. Afacerea n-a mers, am rămas şi cu datorii din cauza ei. Asta este, viaţa merge mai departe. Nu am stat să îmi pierd timpul prin regrete. Eram singură, liberă, câştigam frumuşel, era vremea să mă distrez şi asta şi făceam. Într-una! Viaţa mea era un veşnic chef. Eram ca la 20 de ani, fără să mă simt vinovată pentru lipsa mea de maturitate.
Apoi, într-o bună dimineaţă, a sunat telefonul. Divorţase. Voia să ne vedem, să ştie ce fac. Ne-am întâlnit şi… am mai încercat o dată. Şi îmi spunea cât de fericită o să mă facă şi cum, de data asta nu o să mai plece.
Ne-am mutat împreună. Eu aveam un aranjament provizoriu, garsoniera mea era în renovare, mă mutasem împreună cu bunicul pentru o perioadă. El s-a mutat cu mine. Apoi, într-o ceartă cu bunicul meu, am decis să plecăm într-o garsonieră a lui care abia se eliberase de chiriaşi. Visam o viaţă frumoasă.
Aveam căsuţa noastră mică, unde ne iubeam şi unde eram acasă. El cerea din ce în ce mai mult suflet, mai multă iubire. Când I-am dat fiecare picătură de iubire şi de suflet de mine, se apropia Crăciunul… şi… mi-a spus că ar fi timpul să plec. Vrea să se simtă liber. 30 de ani. Părăsită, jumătate de viaţă de acelaşi bărbat.
Mama, mutată în garsoniera mea, convenisem că poate sta acolo, eu eram cu el, nu aveam nevoie de casă. Soră-mea mutată la mama în casă. Eu, certată cu bunicul meu, din cauza lui. Decisesem cu mama că, după sărbători, să îmi cumpere un apartament sau o garsonieră ca să rămână ea definitv în a mea. Şi… eram: 30 de ani, părăsită, singură, prietenii nu mai suportau să îmi panseseze din nou rănile făcute de el, şi… în stradă… de Crăciun. Mă uitam la hăul din faţa mea şi speram să mor cât mai repede, să nu mă mai chinui. Mă rugam la D-zeu să mă ia, ca să nu mă mai chinui.
Soţia tatălui meu, disperată să mă vadă numai plângând, m-a trimis la psiholog. Am acceptat pentru că simţeam că nu am nicio şansă să trec singură peste toate. Psihologul m-a pus să citesc o carte: ,, Femei care iubesc prea mult ‘’. Şi… am înţeles multe.
Încă mă mai duc la psiholog, nu am scăpat cu totul de sechele. Am reuşit să mă descurc şi cu un loc unde să stau şi… sper să nu se mai întoarcă şi să scriu aceeaşi poveste şi la 40-50-60 de ani.