Începuturile teatrului…o poveste cu marionete
Teatrul românesc a avut un început timid, prin reprezentaţii scurte de jocuri cu marionete la câteva bâlciuri. Prima punere în scenă a unui text în limba română a avut loc în Moldova anului 1816. Piesa era adaptată de Gheorghe Asachi după Mirtil şi Chloe de Gessnes şi Florian. Povestea în sine nu era foarte bună (fiind vorba de o idilă cu păstori), dar noutatea era dată de faptul că se interpreta în limba română, obiceiul de până atunci fiind să se vorbească franceza sau să se aducă trupe străine de teatru.
Încetul cu încetul, piesele interpretate în limba română au început să devină un obicei. Pentru paşoptişti, piesele româneşti deveniseră singurele lucrări pe care le apreciau. Mihail Kogălniceanu, care se ocupa de Dacia Literară (revistă care încuraja toate scrierile în limba română), a scris una dintre primele piese de teatru româneşti (Două femei împotriva unui bărbat, 1840). Piesa era de influenţă franceză, datorită ideii centrale: o femeie care îşi înseală sotul şi care cere ajutorul celei mai bune prietene pentru a ascunde acest lucru. Desigur, nu aveau cum să lipsească elementele româneşti reprezentate de slujitor, care, datorită fostei sale slujbe (telal) vorbeşte într-o modalitate foarte comică.
Costache Caragiale, și teatrul a început să prindă elan
În 1845 Vasile Alecsandri a scris piesa Iaşii în Carnaval, deşi această lucrare nu era prima cu care a încercat să se facă cunoscut în lumea teatrului (el a debutat cu Farmazonul din Hârlău, o piesă care nu a impresionat foarte mult). Piesa a provocat un adevărat scandal deoarece data reprezentării era foarte aproape de revoluţia paşoptistă iar povestea sa nu punea într-o lumină foarte bună boierimea reacţionară.
Unul dintre cei mai apreciaţi autori de la inceputurilor teatrului românesc este Costache Caragiale, unchiul lui I.L. Caragiale, care s-a mai remarcat prin jocul actoricesc şi activitatea sa ca director de trupă teatrală. Una dintre cele mai bune piese ale sale este O repetiție moldovenească sau noi și iar noi (1844), deorece are o poveste originală, fără să fie inspirată de un model străin. Firul său narativ se contura în jurul repetiţiei sale cu trupa de teatru şi tot ce era legat de acest lucru: toanele actriţelor, şicanele directorului sau părerile maşiniştilor.
Acelaşi autor ne-a mai încântat cu Îngîmfata plăpămăreasă sau cuconană sunt (o piesă care semăna cu Căsătoria lui Gogol şi care reda povestea nepoatei unui plăpumar care vrea să se mărite cu un nobil; interesant este că personajul principal nu este această fată, ci mătuşa ei, deoarece ea e cea care o influenţează să aspire la o căsătorie cu un nobil).
Costache Negruzzi a fost îndemnat de cei de la Dacia Literară să scrie piese de teatru, dar debutul său nu a fost unul prea fericit. Muza de la Burdujeni este o lucrare despre o poetesă care, deşi era trecută de prima tinereţe, încă se simţea tânără, motiv pentru care tot amâna data căsătoriei sale (şi pentru că înca mai aşteaptă o ofertă mai bună). Accesele de leşin şi maniera în care se comporta o aduc pe poetesă foarte aproape de personalitatea coanei Chiriţa.
Schimbarea de viziune a teatrului Românesc prin motivul misterelor și crimelor
În a doua jumătate a secolului 19, într-o literatură dominată de motivul misterelor şi al crimelor, care de obicei era redat într-un roman foileton, Matei Milo a reuşit să scrie o piesă care să aibă ca inspiraţie acest element. Prăpăstiile Bucureştilor este o lucrare care îl introducea pe diavol ca personaj principal ce învăţa tinerii veniţi din provincie cum să cadă pradă ispitelor. Comparat cu Parisul, Bucureştiul era reprezentat ca un oraş periculos.
În capitală lumea teatrului a început să prindă contur în momentul în care Teatru Naţional Bucureşti (TNB) a început să se construiască în 1845. Clădirea aceasta va rezista până în anul 1944, când va fi bombardată de către nazişti. În 1852 se deschide Teatrul cel Mare din Bucureşti (după cum era numit atunci), primul director fiind Costache Caragiale. Prima reprezentaţie a avut loc pe data de 31 decembrie a aceluiaşi an, la piesa Zoe sau un amor românesc. În 1861 are loc premiera naţională a piesei Hamlet, de William Shakespeare. 1864 a fost un an important deoarece Teatrul cel Mare devine instituţie publică de cultură, iar în 1875 Alexandru Odobescu, care era director la vremea aceea, schimbă numele din Teatrul cel Mare din Bucureşti în Teatrul Naţional Bucureşti. În 1944 se bombardează clădirea Teatrului Naţional din Calea Victoriei iar reprezentaţiile vor avea loc în sălile Comedia (Majestic), Studio din Piaţa Amzei, sălile de festivităţi ale liceelor Sfântul Sava şi Matei Basarab, Cercul Militar; după o vreme, rămâne doar cu sălile Comedia şi Studio. Noua clădire a Teatrului Naţional s-a inauguratla 20 decembrie 1973. În reprezent, Teatrul Naţional Bucureşti se află în renovare.
Saftiuc Anca
Surse foto:
romaniapeblog.ro
constanta-imagini-vechi.blogspot.ro
teatrale.nobody.ro
cersipamantromanesc.wordpress.com
