“Intai de toate, nu atinge acele. In al doilea rand, stapaneste-ti mania. In al treilea rand, nici in vecii vecilor, nu te indragosti. Caci atunci, pentru totdeauna, acul care arata orele la ceasornicul inimii tale iti va strapunge pielea, oasele ti se vor sfarama, iar mecanica inimii se va strica iarasi”, pare sa fie laitmotivul cartii “Mecanica inimii” scrisa de Mathias Manzilieu, cartea-prietena pentru o vreme in calatoriile cu metroul, care imi rapesc prea mult timp. Cititul ademeneste aceasta impresie.
Povestea tanarului cu inima de ceas, indragostit iremediabil de micuta cantareata, pe care o pierde si o regaseste de atat de multe ori incat organul lui metaforic, acela care ii ticaie in piept, devine dureros si imposibil de acceptat, este o alegorie delicata a cautarii perpetue, a imposibilitatii pastrarii si, nu in ultima instanta, o incercare disperata de a iubi.
Chiar si aparent oprit de credinta ca nu dispune de o inima reala, Jack, cel nascut in Edinburgh, in cea ma friguroasa zi de pe Pamant, se indragosteste de micuta cantareata mioapa Accacia, care nu doar ca ii acapareaza mintea, dar face din cucerirea sa un scop in sine.
Micuta cantareata impulsioneaza inima vrajita a lui Jack, personajul cu un nume atat de impersonal si care ne duce cu gandul la orice alta poveste buna de citit in preajma Craciunului, sa simta impunsaturile acelor ceasornicului, pentru ca personajul sa plece in cautarea fericirii finale, prin castigarea unei sensibilitati necunoscute.
Mecanica inimii este o initiere dar si un drum in sine, o carte despre care orice ai incerca sa spui, este laconic. Autorul a ascuns printre pagini semne si interpretari, semnificatii si mistere, dincolo de metaforele prea multe dar in acelasi timp insuficiente, daca ne gandim ca personajul isi joaca nu doar cartea cea mare a iubirii, cat insasi viata, lipsita de sens pentru el, in afara iubirii necesare.