De ceva timp ascult jazz-ul Esperanzei Spalding. Nu pe fugă, de această dată, ci pe îndelete. Deşi nu am început cu audiţia albumului său de debut, am ajuns recent să îl descopăr. Pe Esperanza am întâlnit-o, ca muzică, tot într-o iarnă trecută, când am petrecut ore în şir urmărindu-i reprezentaţiile live şi interviurile pe Youtube.
Esperanza Spalding este mai mult decât sunet şi spirit la un loc, iar cei care i-au oferit un premiu Grammy la începutul anului 2011 au fost străbătuţi, poate, de un gând analog, care a făcut ca orice altă alegere să fie imponderabilă. Nu a existat nicio alternativă mai bună pentru categoria „Revelaţia anului”.
Mi se pare că Esperanza nu este doar o revelaţie a unui an, ci a unui prezent muzical în sfera jazz-ului, dacă ar trebui să definesc doar o nişă.
Primul său album, intitulat Junjo, a fost lansat pe data de 18 aprilie 2006 şi însoţeşte jazz-ul cu muzica unui trio pentru pian. Emoţiile, vocea sa care pronunţă doar vocale, nu şi versuri, cat şi modul în care cântă la bas, ne-ar putea lăsa impresia unei conversaţii muzicale care celebrează o frumuseţe deplină şi complexă a stilului.
Din punctul de vedere al interpretării vocale, Splading se remarcă printr-o structură care pare să permite fiecărei vocale să fuzioneze lin cu următoarea. Există pe albumul Junjo o singură piesă cu versuri, dar care accentuează fluenţa cântecului ei, cu atât mai mult.
Cantora de Yala, în limba portugheză şi acompaniată doar de contrabas, curge natural, cu o fluenţă aproape dureros de fermecătoare. Esperanza pare să ştie să îşi dozeze energia astfel încât explorează temeinic drumul muzicii spre frumuseţe.
