Obsesia dulce a saptămânii

Gustul ciocolatei de casă m-a delectat într-o copilărie ceva mai aromată. Ciocolata se comercializează într-o varietate de sortimente care se reinventează mereu.

Cu scorţişoară, cu lapte, cu mai multă sau mai puţină cacao, cu cremă sau cu bucăţi de migdale, albă sau cu rom, ciocolată cu savoare de cognac, sau aerată, cu fructe, cu frişcă sau cappuccino.

Ciocolata autohtonă a reuşit să transforme până şi prăjitura tiramisu într-o senzaţie sintetică.

Există, de altfel, şi ciocolată cu piper sau cu ardei, pe care, atunci când am încercat-o, am fost încurcată de descompunerea unei reacţii personale: între a o savura sau a încerca să deconspir acel secret care o face să rămână delicată printre toate conotaţii gustative iuţi.

A urmat o perioadă în care ciocolata cu mentă mi-a copleşit voinţa la orice oră interzisă desfătării calorice. Nu am suportat mult timp perfecţiunea ei, de aceea m-am întors la felul cel mai brutal de ciocolată: cea de casă.

Cu lapte praf, cacao şi mult zahăr, câteva fructe confiate şi îndemânare la făcut amestecuri, mi-am organizat estetic şi aproape geometric fiecare porţiune de ciocolată pe care am turnat-o vreodată într-o tavă.

Deşi pofta mi-a fost consistent satisfăcută şi atunci când am mâncat ciocolata cu linguriţa, un amănunt care concretizează reţeta este acela că ciocolata de casă se naşte cu adevărat, abia după ce este lăsată la rece…