Fiind unul dintre cele mai originale şi fascinante ramuri ale teatrului, absurdul reuşeşte să impresioneze prin poveşti bizare, personaje uimitoare şi un stil care te prinde.
Mitul lui Sisif, principala inspiraţie pentru teatrul absurdului
Teatrul absurdului a apărut la sfârşitul anilor 1950, în Europa, având lucrări ce abordau în principal tema existenţei umane care nu are un scop anume, lucru care duce la ruperea efectivă a comunicării. Stilul pieselor de teatru era ilogic, dominat de discursuri fără noimă şi concluzii care nu aveau legătură cu conţinutul.
Termenul de absurd a fost introdus de către criticul Martin Esslin, care a menţionat noţiunea în titlul lucrării sale Teatrul Absurdului din 1961. În prima ediţie a cărţii, autorul susţine că scriitorii de absurd s-au inspirat din tema lucrării Mitul lui Sisif scrisă Albert Camus (carte care aborda ideea vieţii fără sens a omului), numind ca pricipali autori ai acestei mişcări literare pe Samuel Becket, Arthur Adamov, Eugene Ionesco şi Jean Genet.
Alte elemente prezente în piesele de teatru absurd sunt: un univers fără sens, omul care este controlat de mai multe forţe, personaje care sunt prinse într-o rutină, nonsensul, inserarea unor imagini tragice, scene care se repetă/care durează prea mult sau jocul de cuvinte.
Cei mai importanţi reprezentenţi ai acestui gen de teatru sunt: Samuel Becket, Eugene Ionesco, Jean Genet, Harold Pinter şi mulţi alţii.
Alte surse de inspiraţie
Tot Esslin ne spune că din punct de vedere al stilului, teatrul absurdului are ca bază următoarele mişcări literare:
Tragicomedia
Piesele absurdului sunt în esenţă, tragice. Dar modalitatea în care este redată această tragedie, prin bizar şi nonsens, aduce cu sine comicul. Cel mai bun exemplu în acest sens este Shakespeare, care a reprezentat sursa de inspiraţie pentru câţiva autori ai absurdului.
Experimentele literare
Fiind un exemplu de experiment literar, este destul de logic că una dintre bazele acestui tip de teatru să fie alte exemple de acest gen. O importantă sursă de inspiraţie este poezia fără sens (reprezentanţi: Lewis Carol şi Edward Lear).
’Patafizica, dadaismul şi suprarealismul
Reprezentantul ’patafizicii (ştiinţa soluţiilor imaginare), Aflred Jarry, i-a inspirat pe autorii absurdului prin publicarea cărţii sale, Gesturile şi opiniunile doctorului Faustroll, lucrare în care se încerca calculul sufrafeţei lui Dumnezeu. Mulţi chiar au participat la cursurile Colegiului de ’Patafizică sau au scris piese pentru Teatrul Alfred Jarry (printre care şi Eugen Ionesco).
Suprarelismul şi dadaismul au fost şi ele foarte apreciate de reprezentanţii absurdului.
Existenţialismul
Existenţialismul era, pe vremea când Teatrul Absurdului îşi făcea apariţia, una dintre filozofiile dominante în Franţa (în mod special la Paris). Dar majoritatea reprezentanţilor nu era de acord cu această mişcare.
Mai mult, foarte mulţi au fost în conflict cu Jean-Paul Sartre (care era unul dintre cei mai importanţi existenţialişti). Eugene Ionesco l-a acuzat pe Sartre că este adeptul comunismului. În răspuns, filozoful i-a criticat lucrarea Rinocerii (care după unii reprezenta lupta împotriva comunismului), mai ales finalul, când nu se înţelege de ce doar un om nu s-a transformat în rinocer.
Caracteristici teatrale
Personajele
De obicei, personajele sunt banale, blocate într-o anumită rutină şi stereotipice. Ele sunt prezentate pe perechi independente (2 bărbaţi, 2 femei sau un bărbat şi o femeie) şi trăiesc într-un univers bizar şi fără logică. De fiecare dată când un personaj devine mai complex, lumea în care trăieşte devine şi mai incomprehensibilă.
Limbajul
Este unul ilogic, cu termeni care îşi pierd sensul original care în mod logic crează confuzie. În unele cazuri are un ritm specific poeziei.
Scenariu
Sunt scene care se repetă şi acţiuni care lasă publicul în derivă.
Anca Saftiuc
Surse foto:
jeremyallanhawkins.wordpress.com
www.millenniumhotelnyc.com
speakin-colors.blogspot.ro
