Umbria Jazz, 2012, Perugia: festivalul care transforma Italia în cântec
S-a întâmplat recent să ajung în Perugia, un oraș din regiunea italiană Umbria, într-o perioadă a anului în care muzica devine limbajul lumii. Berklee College of Music din Boston organizează anual o școală de vară, Umbria Jazz Clinics, în care poți merge să înveți lucruri despre jazz, dacă îți place să cânți sau deja studiezi un instrument.
Au fost două săptămâni fascinante pline de jazz, de blues, de gospel, de buskers, după cum am aflat că se numesc muzicienii care practică și cântatul pe străzi, dar și zile împlinite de concerte ale profesioniștilor jazz-ului din întreaga lume, reuniți într-un festival de anvergura: Umbria Jazz 2012.
Pentru că frecventam cursurile Berklee Clinics, aveam privilegiul să merg la concertele de seară fără să plătesc, acestea desfășurându-se într-un loc destul de liniștit, în aer liber, în care oamenii stăteau civilizat pe scaune în așteptarea momentelor muzicale dotate cu o sonorizare impecabilă, pe care trebuie să recunosc, până acum, nu am mai întâlnit-o: Arena Santa Giuliana. Ajungeam acolo coborând zilnic un deal, pentru că centrul istoric al orașului, în care locuiam, se afla la înălțime, comparativ cu locul de desfășurare al concertelor.
Dacă ar fi să mă raportez doar la oaspeții festivalului, nu cred că se putea mai bine: Chick Corea, Stefano Bollani și Hamilton de Holanda împreună, Stan Tracey Trio și Herbie Hancock Band în cea de-a doua zi și succesiv, Spectrum Road, Murray BB și Macy Gray, Scofield Hollowbody și Esperanza Spalding, Joe Lovano, Dave Douglas & Enrico Rava, Al Jarreau și Erykah Badu, Pat Metheny, Sonny Rollins, Rita Marley, Stephen Marley & Alpha Blondy, Wayne Shorter, Melody Gardot și Sting!
Acestea au fost doar concertele de la Santa Giuliana, dacă se poate spune așa, pentru că orașul agitat de muzică zi și noapte, devenise neîncăpător, oamenii ieșiți în stradă ca la o revoluție muzicală, dansând și cântând neîntrerupt.
Am ascultat live muzicieni pe care îi urmăream doar pe internet și care nu au ajuns niciodată să susțină concerte în România, oameni pe care credeam că nu îi voi avea niciodată în fața mea.
Spiritul muzicii era pretutindeni și în fața magazinelor de instrumente muzicale și de CD-uri puteai să aștepți lejer la coadă, câteva ore bune. Pe străzi cântau și circulau oamenii de toate națiile, iar pe scenele mici puteai să asculți trupe extraordinare de blues new-yorkez despre care altfel nu ai fi auzit niciodată.
Cursurile de dimineață de la Berklee, apoi jam-sessionurile, corul de gospel, muzica de pe stradă și apoteoza marilor concerte nocturne mi-au dat senzația că așa ceva ar trebui să se întâmple și în România. Este o formă de purificare de care oamenii au nevoie, o deconectare concretă de la orice altceva.
Trăiești timp de două săptămâni o viață pe care de regulă nu o ai și cel mai dificil pare finalul acestor lucruri, când trebuie să te întorci la rutina pe care deja o cunoști, într-un oraș în care muzica nu mai este un stil de viață ci doar o opțiune ocazională, pe caniculă, ca fundal sonor al conversațiilor facile.
Aș putea spune că deja îmi lipsește festivalul, perfecțiunea unor oameni pe care i-am întâlnit, arta adevărată și profundă, fericirea spiritelor care cântau în oameni, oricum, oriunde și pentru că simțeau la unison!
Recomand experiența festivalului, chiar și ca obiectiv turistic pentru un viitor concediu, însă lucrurile au fost mult mai complexe în combinație cu experiența personală Berklee.
Voi concluziona: perfect!
Adelina Turcu
Sursa foto: