O carte cu o structura inedita, scrisa din doua puncte de vedere – al ei si al lui –, un roman cu doua povesti, doua sensuri, doua coperte
Carlo si Alice – acelasi liceu, aceeasi clasa si uneori aceeasi banca. El e stangaci, ciudat, n-are modele hollywoodiene, nici aere de macho. Ea altfel decat celelalte fete: e acida, dar visatoare, are spirit critic, dar suflet de poeta. Si fiindca sunt tineri, au abia optsprezece ani, au dreptul sa greseasca. Ea, cu Giorgio, colegul misterios si intrigant, el cu Ludovica, clasica „cea mai populara fata din tot liceul”. Ca sa se gaseasca unul pe celalalt si sa invete sa se iubeasca trebuie sa afle cine sunt. Plina de umor si ironie taioasa, povestea e un ping-pong sentimental printre sms-uri trimise in orele plicticoase tinute de profii frustrati, predicile parintilor, bancurile amicilor la un pahar de bere intr-un pub.
ALICE
Inventeaza ce nu exista. Pentru ca ceea ce exista apartine tuturor. Dar daca reusesti sa gasesti ceea ce nu exista, atunci ai ceva numai al tau. Si, daca cineva vede ceea ce vezi tu, atunci ai gasit pe cineva care traieste ceea ce traiesti si tu. Nu-l lasa sa plece. Opreste-l! Traieste povestea! Povesteste!
Povestile sunt ca oamenii. Nu sunt facute sa traiasca singure. Intr-un colt al lumii exista cineva care traieste o poveste ce se oglindeste intr-a ta. Uita-te in jur! Acel cineva nu e departe. E cealalta jumatate a cartii. Nu mai pierde timp scriind alte pagini… Cauta-l! Restul il veti scrie impreuna. Pentru ca nimic nu e mai reusit ca doua povesti ce se impletesc.
Dar pana la urma supravietuiesti oricarui lucru, sexului, minciunilor, examenelor…e filozofia lui “ma descurc eu cumva”.
Se spune ca in viata e de preferat sa ai amintiri urate decat regrete. Eu cred ca sunt mai bune regretele, pentru ca pe alea le poti prelucra, iti poti imagina ce final iti place, in timp ce amintirile urate au deja un final, nu le poti schimba. Mai bine o poveste nerezolvata, pe care o poti strange in maini ca pe plastilina, ca sa-i dai ce forma vrei tu.
Adevarul e ca si iubirea e ciudata: nu stii in ce directie o apuca, la un moment dat apare un nou personaj si totul se complica.
Atunci cand amani lucrurile, iti cresc asteptarile si implicit teama ca aceste asteptari sa nu fie inselate.
E instinctiv sa crezi ca, daca fugi de tot inainte, iti va fi mai usor sa nu privesti inapoi. Gandesti instinctiv: cu cat mergi mai departe, cu atat ti se va parea mai mic ce ai lasat in urma. Dar regulile perspectivei nu se aplica sic and e vorba de dragoste. Poti sa fugi o mie de mile, luni, ani de zile, ajunge sa te intorci o clipa, sa lasi un singur moment garda jos si sa te lasi invinsa de amintire, ca sa-l gasesti acolo. O sa-ti ajunga acea singura clipa ca sa-ti dai seama ca de fapt nu ai ajuns atat de departe, nu ai mers atat de mult.
E mult mai greu sa iubesti de aproape, din interior, pentru ca ochii vad bine, nu mai poti da norilor forma pe care o vrei.
Viata ar fi mai frumoasa daca ar fi o clatita, pe care o poti umple cu ce vrei.
Si uneori, e de ajuns o idee, una, oricare, ca sa te faca sa simti ca nu pedalezi in gol, ca mergi intr-o directie.
Si maine nu e maine, e acelasi azi cu alt nume.
Daca iubesti suferi, dar cel putin iubesti, daca nu iubesti suferi oricum si nu ai nimic in schimb.
Sa aduni incontinuu e principiul cumparaturilor: unii au pus in carucior ce nu trebuia, altul va ajunge la casa si va plati mai mult decat a cumparat si n-o sa mai poata faca nimic. Va trebui sa plateasca si gata, pentru ca scoala e ca un supermarket , fara ghiseu pentru reclamatii, insa.
A disparut poezia in societatea de astazi? Nu, n-a disparut, si-a schimbat doar vesmintele, se regaseste in strofele unui cantec, in cele 160 de caractere ale unu sms, in viteza unui email…Nu, poezia nu dispare, pentru ca omul nu poate sta de unul singur, nu poate sa-si fie suficient siesi, are nevoie sa simta aproape viata.
Si apoi, cum poti sa fii obiectiv? Ochii mei nu vad ca ai celuilalt, pielea mea nu simte ca a lui.
Dupa ce rezisti o vreme sa mergi contra curentului, muschii renunta sa mai lupte sit e lasi purtat de valuri.
Omul ar trebui sa incerce sa caute semnificatiile, nu cuvintele.
Stiti care e adevarul? Ca fiecare lupta pentru el…Si totusi cele mai nobile razboaie sunt cele purtate pentru ceilalti, pentru ca exista forta unui ideal pur, si nu a unui interes.
Si matematica e relativa, pentru ca stau cu el pe prosop si mi se pare ca am de doua ori mai mult loc decat de obicei. Ciudata ecuatie: jumatate=dublu.
Corpurile nu sunt facute ca sa stea singure, dragostea e un joc de puzzle. Trebuie sa gasesti bucata potrivita, trebuie sa te impiedici si sa continui cautarea, la fel ca marea, care isi imbratiseaza plaja ei, pentru ca una fara cealalta nu ar putea exista.
Cand gasesti dragostea, poti face orice, poti chiar sa numeri stelele. Si cerul nu mai e atat de departe si nu mai e dusmanul tau.
E urat cand obiectele dureaza mai mult decat persoanele.
Uneori, in interiorul tau ai mai mult spatiu decat crezi. Mai mult spatiu si mai multa forta.
Daca timpul fuge, noi ne infigem picioarele in pamant.
In realitate amintirile dorm inauntrul nostru. Preferam sa nu le trezim: amintirile sunt la fel ca bebelusii, trebuie sa pasesti incet…cand se trezesc e greu sa-i mai adormi la loc. Sstt… e mai bine sa mergi pe varfuri.
Viata e la fel ca urcatul pe munte: nu trebuie sa te uiti inapoi, risti sa te ia ameteala. Trebuie sa mergi inainte, inainte, inainte…fara sa-ti para rau de ce ai lasat in urma, pentru ca, daca a ramas in urma, inseamna ca nu voia sa te insoteasca in calatoria ta. Dar ti-a folosit si acea bucata de stanca pe care nu o mai poti vedea, te-a facut sa intelegi, ti-a dat elan.
A fi adult e ca si cum ai redeveni copil: intrebi mereu “de ce?”.
La optsprezece ani inima tresare si alearga mai repede decat minutele, mai repede decat secundele. Bate, bate, bate…si tu nu te vei uita pe gaura cheii, pentru ca la optsprezece ani esti atat de grabit si atat de putin suspicios. Nu vei intreba “cine e?”. Raspunsul va fi mereu acelasi: “Putina dragoste”. Si uneori, o s-o alungi din piept, o sa-i spui ca e proasta si sa se duca sa-si caute pe altcineva in alta parte. Dar, de cele mai multe ori, ii vei spune sa ia loc si ii vei da ceea ce are nevoie.
CARLO
Uneori, e nevoie de un pas gresit ca sa intelegi cum trebuie sa mergi si apoi gasesti drumul…Trebuie sa te impiedici, apoi sa pui un picior inaintea celuilalt si nu cazi.
Mainile oamenilor sunt instabile, te iau si apoi te arunca.
“Incercarea moarte n-are”- adevarat, dar cand incerci si nu reusesti, te roade.
Omul e supus greselii, nu trebuie sa ceara scuze nimanui.
Pentru a reusi nu-ti trebuie forta si nici inteligenta. E de-ajuns sa cunosti punctele slabe ale adversarului.
A fi cult e la fel ca atunci cand ai o prietena frumoasa care nu iese niciodata in oras: cultura n-are nici un sens daca n-o arati cuiva.
La ce-ti foloseste sa-l tii pe celalalt, cu orice pret? E ca atunci cand tii in frigider o mancare stricate. E mai bine sa o arunci, macar nu mai pute. Te scutesti de tacerea a doi oameni care nu ma au nimic sa-si spuna, de singuratatea in doi.
Viata e un film care se toarna o singura data si atat.
Ar fi mai usor daca fiecare persoana ar fi programata, daca pe fruntea fiecaruia dintre noi ar scrie ce suntem. Dar nu, scrisul trebuia sa se afle pe interior, la fel ca etichetele hainelor. Si nu stii cine spune adevarul, nu stii pe cine sa crezi.
Din pacate, corpul si capul nu prea comunica intre ele si aproape niciodata nu sunt de acord unul cu celalalt.
A deveni barbat nu inseamna a face sex; inseamna sa-ti infrangi propriile temeri si sa lupti pentru persoana iubita.
Lumea e ciudata: se largeste, se restrange, apoi se largeste din nou si nu poti stii sigur niciodata ca vei reusii sa-ti gasesti locul in ea. Dar cand reusesti sa-ti gasesti locul, trebuie sa furi cata viata poti. Si sa pui putin deoparte. Poate intr-o zi, cand vei avea nevoie de amintiri, iti va folosi acel pumn de viata si iti va face placere sa gasesti un fir de nisip in par. Si sa stai acolo mangaindu-ti sufletul si lasandu-l sa vorbeasca.
Stii ce inseamna sa simti ca-ti sare inima din piept? Eu da, am descoperit-o in ziua aceea, putin mai tarziu. Parca mori, ca apoi sa renasti. Dar de data asta nu esti singur, ci impreuna cu ea. Si o gasesti langa tine. Si poate ea nu stie, dar ne-am nascut impreuna. Ne-am nascut impreuna in dimineata aceea.
Giulia Carcasi s-a nascut la Roma in 1984. Studiaza medicina, iar inima o lasa inca perplexa. Dar stie s-o asculte cu atentie. Fara stetoscop. Iata de ce romanele sale, traduse in peste zece tari, fac senzatie pe piata de carte pentru tineri. Giulia s-a lansat in 2005 cu Zodia indragostitilor (Ma le stelle quante sono), un roman cu o structura inedita, scris din doua puncte de vedere, al ei si al lui – o carte cu doua povesti, doua sensuri, doua coperte. Urmatorul roman, Io sono di legno (2007) se bucura de acelasi succes fulminant, a primit Premio Zocca Giovani si va fi ecranizat.