Mi-e dor să fiu copil şi să mă trezească din somn un pechinez, să adorm cu poza unor căţeluşi drăgălaşi sub pernă, să mă duc în parc cu bunicul meu şi să intrăm pe furiş cu picioarele în râu, să mă uit seara cu părinţii la Dosarele X. Mi-e dor să am 11-12 ani şi să urmăresc cele mai penibile telenovele cu cei mai frumoşi actori macho. Mi-e dor să îmi împletească bunica părul dimineaţa, să mă ascund prin casă cu fratele meu, pe întuneric, să mă lovesc de pereţi şi să plâng de ciudă.
Mi-e dor să mă joc cu Barbie care îl aşteaptă pe Ken şi el nu mai vine. Niciodată nu am avut o păpuşă Ken, Barbie a mea iubea o păpuşă – bebeluş, pentru care confecţionam chiar eu haine masculine. Barbie avea aşadar un bărbat gras, mai masiv decât ea, dar cu o faţă de imberb.
O scalpam pe Barbie când părul ei de plastic începea să se tocească şi îl înlocuiam cu păr de aţă făcut tot de mine. M-am jucat cu păpuşile până târziu, în timp ce alte fetiţe se jucau deja cu băieţei. Mi-e dor să îmi imaginez că sunt cântăreaţă sau scriitoare, dar asta înca fac deja, chiar mai mult decât atunci.
Mi-e dor să scriu romane şi să mi se spună că sunt nişte defecaţii de care este bine că m-am eliberat. Mi-e dor de ambiţiile mele mari de copil mic, aşa cum îmi este dor să merg în pădurea cu ferigi şi să îmi imortalizez ipostazele cu plete până la brâu. Mi-e dor de Şotron şi de Elastic, în faţa blocului şi mi-e dor să scriu bilete anonime vecinelor urâte.
Mi-e dor de aceste lucruri mici, şi de miile de alte amintiri pe care nu aş avea loc să le scriu undeva. Sunt mult prea preţioase.
