Amabilitatea a devenit riscantă?

 Autor: Apintiliesei Elena   

Am ieşit din metrou cu telefonul în mână şi destul de binedispusa după schimbul de sms-uri avut cu cineva apropiat. Era o staţie pe care o frecventasem cândva, însă acum nu mai ştiam exact în ce direcţie e ieşirea de care aveam nevoie. Am încercat să mă orientez. Am privit stânga-dreapta şi n-am reuşit să-mi dau seama care e direcţia corectă. Încă o dată stânga, apoi dreapta şi… privirea mi s-a ciocnit… de faţa unui om care mi-a adresat rapid întrebarea: “Ştiţi cumva cum ies spre Primăverii?” Un debusolat ca şi mine, mi-am zis eu distrată. L-am privit scurt, am zâmbit, şi, amabilă că de obicei, i-am zis cu sinceritate şi deschidere că… habar n-am. Şi era adevărat. Nici măcar nu auzisem să existe “Primăverii” prin zonă. Dar recunosc că nici nu ştiu Bucureştiul prea bine. Apoi mi-am văzut relaxată de drum, butonând telefonul în continuare.

 Pe ultimele trepte ale ieşirii de la metrou, am aruncat întâmplător o privire în dreapta. Şi surpriză: privirea mi se izbeşte de acelaşi personaj! Ce coincidenţă, nu?! O fi ieşirea asta aceeaşi cu cea spre primăverii? Hmm… mă uit la el intrigată întrebându-mă în gând chestia asta. Şi de parcă atunci m-ar fi observat şi el, mi-a răspuns. Numai că într-un mod total neaşteptat: “Ai treabă prin zonă?” Era logic că aveam odată ce eram acolo! “Ce treabă?” e următoarea întrebare care mă trosneşte. Brusc conştientizez că e bărbat. Are 40 şi ceva de ani şi pune întrebări care depăşesc limita bunului simţ, (după care eu mă ghidez). Încep să cred că de fapt m-a urmărit, şi mi-am reamintit iar că eu nu auzisem de existenţa “Primăverii” prin zonă. Poate că nici nu există! Cel puţin, nu la ieşirea pe care eu o cunoşteam foarte bine. Asta fusese de fapt şi gândul meu iniţial. În fine…

 Dar gluma se îngroaşă când îi văd mâna întinsă spre mine, şi îl aud pronunţându-şi numele. M-am alarmat. Am ajuns la suprafaţă, şi în lumina de afară am văzut clar că individul ăla voia să mă agaţe! Mi-a cerut nr de ţel ca să ieşim la o cafea. Stupoare! Nu-mi venea să cred. O fază de genul făcută de un tânăr de vârsta mea nu m-ar fi mirat prea tare. Dar omul ăsta, care la prima vedere nu avea nimic dubios în el… şi eu care am fost atât de amabilă dorindu-mi să ştiu să-i dau indicaţia corectă şi să-l ajut. Fiindcă aşa sunt eu de fel: vreau să fac bine cât pot. Iar el… ce naivă am fost…!

 Asta o fi o nouă tactică, strategie şi locaţie de abordare a unor indivizi? Sau am fost eu prea amabilă cu el? Dar e normal că la metrou să fii întrebat chestii de genul, şi lumea să îţi răspundă, să îţi dea indicaţii, să fie amabilă. Nu-i aşa?

                        Oare din naivitate am dat direct în paranoia? Spuneţi voi…