Copiii sunt cele mai gingașe ființe de pe Pământ, cele mai sincere și mai iubite. Pentru părinți nu există bucurie mai mare ca atunci când, după o zi grea, revin acasă și sunt întâmpinați cu un zâmbet larg și cu o îmbrățișare caldă, din partea copiilor.
Oboseala și grijile dispar, nu mai contează decât bucuria de pe chipul micuților datorată prezenței noastre. Îi iubim și suntem iubiți, am face orice pentru ei.
Se întâmplă însă, uneori, să întâmpinăm diverse probleme pe care să nu știm cum să le rezolvăm. Acestea pot fi dintre cele mai neașteptate: nu vrea să mănânce, să se spele, aruncă jucăriile, lovește cu ele obiecte sau alți copii, țipă, mușcă, se tăvălește pe jos, se lovește cu capul de obiectele din jur.
Aceste situații pot fi covârșitoare la un moment dat pentru părinți, mai ales după ce au încercat diverse soluții fără rezultat. Se pot simți depășiți de situație, descumpăniți, acumulează stres, pot dezvolta chiar simptome ale depresiei datorită neputinței majore pe care o resimt.
La toate acestea se mai adaugă și presiunea socială, exercitată cel mai adesea de către alți părinți, faptul că am fost obișnuiți să credem că este o rușine “să se uite lumea la noi” (în cazul în care copilul să trântește pe jos, spre exemplu) sau presiunea celor din familie și a prietenilor (tatăl îi poate reproșa mamei că nu este îndeajuns de bună, bunicii că îl răsfață prea tare, prietenii că nu știe să se impună etc.).
Vestea bună este că există soluții pentru fiecare problemă ce poate apărea pe parcursul creșterii unui copil de până la 3 ani:
Refuzul mâncării
Problemă mare pentru orice mămică, mai ales dacă este la primul copil sau dacă nu prea obișnuiește să gătească. “Nu mănâncă pentru că nu gătesc bine”sau “O să se îmbolnăvească”. Urmarea este că insistă din ce în ce mai mult, îi bagă cu forța mâncarea în gură sau caută tot felul de tertipuri menite să facă copilul să mănânce, ceea ce nu face decât să adâncească refuzul.
Momentul mesei trebuie să fie unul plăcut, nu un chin. Trebuie lăsat să aibă dreptul să nu îi placă un anumit fel de mâncare, să i se permite să se joace cu mâncarea chiar dacă face mizerie. Când a zis că nu mai poate să mănânce să fie înțeles, nu să se insiste: “mai ia o guriță și gata!”
Toate acestea se aplică în cazul în care copilului nu i se oferă ca alternativă tot felul de “ronțăieli” și când refuzul de a mânca nu vine ca urmare a acestora.
Regula care trebuie stabilită și de la care să nu existe abatere, este că orice fel de mâncare trebuie mai întâi gustat și abia apoi se poate refuza.
Refuzul de a se spăla pe mâini
Pentru dobândirea acestei deprinderi, cea mai bună soluție este exemplul personal, explicându-i că așa se procedează pentru a evita contactarea diverselor boli. Putem apela la ajutorul copiilor mai mari din anturaj dacă exemplul nostru nu este suficient sau chiar la personaje de desene animate sau de poveste.
Manifestă un comportament agresiv față de sine sau de alți copii
Până la vârsta de 3 ani este absolut normal să muște, să lovească alți copii sau să se lovească, să țipe, să împingă. Deși aceste manifestări sunt o modalitate de exteriorizare a stresului acumulat datorită fricilor și a temerilor, pot fi supărătoare atât pentru părinții copilului cu un asemenea comportament cât și pentru părinții celor care sunt “victimele” acestora.
Astfel de comportamente pot duce la excluderea din grup și la stigmatizare, afectând imaginea de sine și identitatea socială pe termen lung. Astfel, trebuie ca părinții să nu pună etichete copilul de genul “Ești un rău! Nici un copil nu o să se mai joace cu tine!”, “Sălbaticule! Parcă ai fi crescut în pădure!” sau “Nu o să mai ies cu tine în parc pentru că nu știi să te comporți și mă faci de râs!”
Remarcile de acest gen nu ajută cu nimic, ba din contră, etichetează copilul. Cum să așteptăm ca un copil să nu fie rău când noi îi spunem îi fiecare zi că este rău? Trebuie înțeles că aceste comportamente apar datorită faptului că până la vârsta de 3 ani micuții nu au capacitatea de a le controla, nu că nu vor.
Ceea ce putem face este să le explicăm de ce nu este bine (chiar dacă sunt mici), să le spunem că îi înțelegem, că știm că nu este un comportament voit, ci că nu au capacitatea de a se controla și să îi asigurăm că odată ce vor crește vor putea să se abțină.
În cazul în care copilul are tendința de a se tăvăli atunci când nu primește ceea ce dorește, cea mai bună soluție este ignorarea. După câteva episoade de acest gen când criza de afect este ignorată, există toate șansele să dispară complet.
Există specialiști care recomandă ca în cazul copiilor care mușcă, lovesc, zgârie să se aplice principiul “cui pe cui se scoate”, adică să fie lăsați să se joace cu alți copii la fel ca ei. Astfel, se consideră că dacă vor simți tratamentele pe care le aplicau altora pe pielea lor vor renunța.
De reținut este faptul că nimeni nu se naște rău sau bun. La naștere avem doar înclinații spre anumite tipuri de reacții, într-un cuvânt temperamentul, care sunt șlefuite de mulți factori cum ar fi atmosfera familială și relațiile dintre părinți, modalitatea de comunicare din cadrul familiei și de relaționare a acestei cu lumea exterioară, exemplul celor din jur, emisiunile TV la care are acces copilul.
Articol scris de Carmen Buterchi – Psiholog
Sursa foto: