Mă gândesc la tine cu aluzii lipsite de politeţe. Viguros dar pe tăcute. Mă gândesc la tine fără nostalgie pentru că este ca şi cum nu mi-ar fi dor. Tu nu îmi lipseşti, tu eşti. Mă gândesc atât de puternic încât uneori confund obiectele din casă cu tine. Poţi fi orice lucru de care mă împiedic, orice material pe care îl ating, orice sunet din noapte sau de dimineaţa devreme când mă trezesc într-un gând nou cu tine.
Mă gândesc la tine cu mintea, cu ochii verzi care nu te-au mai văzut de un timp irelevant, cu degetele care apasă litere pe tastatură scriindu-te, cu vocea care ar vrea să te cânte şi cu urechiile care nu mai ştiu nimic despre ce ai putea să îmi spui, dacă ai vrea.
Mă gândesc la tine ca la o responsabilitate, cu interes şi cumplit de nervos, de parcă aş fi uitat să îmi plătesc factura la internet şi furnizorii mi-au oprit conexiunea. Te-aş vrea cu necesitate, dar nu pot să te sun, ţi-am şters numărul şi mă încântă că nu l-am memorat. Altfel, ai ştii lucrurile acestea. Aşa mă gândesc la tine: ca o bolnavă în fază terminală, o muribundă a cărei ultimă dorinţă este răcoarea iluzorie a unei înghiţituri de suc de portocale. Mă gândesc la tine amagită şi abuzivă ca o femeie căreia nu i s-a dat timp nici măcar să fie părăsită.
Sunt la poarta unei ficţiuni cu tine şi bat neobosit, iar dacă ai auzi, te-ai speria cu siguranţă, o dată în plus.
Mă gândesc la tine încercând să nu o mai fac, dar consecinţa copleşirii de tine este dincolo de posibilităţile mele umane de a te nega.
Pe nevăzute şi pe neştiute mă gândesc la tine.
Când nu dorm, când sunt ocupată, când nu mă plimb sau când mă deplasez în grabă, când simt că ai putea să apari undeva prin preajmă, când mi-e frică: te gândesc organic, substanţial, tare, structural, radical, gândul meu despre tine începe să devină un om.
Ce este asta? De ce totuşi, nu mă laşi?
