Când scriu, scriu numai despre mine. Chiar şi când scriu despre alţii, tot despre mine scriu.
Nu, scopul meu nu a fost să vorbesc despre un “noi general” cum mi s-a mai zis şi nici nu caut cu fiecare cuvânt aşternut pe hârtie să te regăseşti tu în el. Nu caut să stârnesc reacţii şi nici să dau teme de meditaţie, nu vreau să mă transform în vocea femeilor şi în cea a iubirii cu atât mai puţin, nu vreau să dau şi nici să fiu un exemplu.
Nu scriu ca să mi se dea sfaturi şi nici nu-mi place să le ofer. Detest mai ales sfaturile care vin fără să fie cerute, de la oameni care îşi imaginează cu naivitate că au descoperit sensul vieţii. Nu l-aţi descoperit, marea majoritate sunteţi la fel de confuzi ca mine, numai că spre deosebire de voi, eu am curajul să recunosc asta. Sau poate că pur şi simplu aveţi în fata vălul ignoranţei, fără ca acesta să aibă în stare pură sensul de bază atribuit de Rawls, ci simbolizând mai degrabă tendinţa noastră de a cosmetiza realitatea până când ea începe să arate aşa cum ne place nouă. Eu ştiu că nu sunt un om exemplar sau poate că sunt… un exemplu de “aşa nu” în unele privinţe.
Dacă te regăseşti în ceea ce nu scriu, asta nu mi se datorează mie, e pur şi simplu o întâmplare, nu e meritul meu. Nu descriu nimic nou sub soare şi oricât de specială m-aş simţi la un moment dat, ştiu că suntem reduşi cu toţii la aceleaşi mecanisme, aceleaşi rotiţe se învârt atunci când ne îndrăgostim, iar suferinţa nu este străină niciunuia dintre noi.
Mulţi interpretaţi greşit motto-ul meu. Nu scriu despre voi toţi, scriu despre voi, cei care mă cunoaşteţi. Adică despre mine. Pentru că nimic nu e autentic la mine, dacă rupi la nimereală orice bucată din Eva, o să vezi că acea frântură aparţine, în fapt, altora. Fiecare om care a trecut prin viaţa mea mi-a lăsat în urmă o parte din el şi a luat cu el o parte din mine. Am făcut schimb, la fel cum schimbăm între noi abţibilduri în copilărie, a fost mereu un troc, un schimb conştient sau nu.
Nimic nu e original la mine, sunt simbioza mai multor oameni, iar dacă scriu despre mine, despre ei scriu de fapt. Şi dacă scriu despre ei, scriu despre mine. Textele mele sunt ca o fracţie şi cu cât o să simplifici iar şi iar numărător cu numitor, o să vezi că ceea ce rămâne la sfârşit sunt doar eu. Parafrazându-l pe Camil Petrescu, voi spune că eu nu pot să scriu onest decât atunci când scriu despre mine.
Scrierile mele nu sunt ştiinţă exactă. Nu încercaţi să găsiţi o continuitate, să legaţi o poveste de la cap la coadă, pentru că s-ar putea să încercaţi degeaba. Am început să scriu pentru o persoană care nici măcar nu ştie că fac asta, i-am scris mii de cuvinte şi n-a citit măcar unul din ele nici până în ziua de azi. Totul porneşte din realitate, deci, sentimentele sunt reale, dar pe parcurs se împletesc cu ficţiunea… inevitabil mă pierd.
Nu scriu liniar, azi pot să fiu optimistă, iar mâine depresivă, iar cel în albastru poate că nici măcar nu există. Sau poate e doar un străin pe care l-am zărit pe stradă şi care mi s-a întipărit în minte. Sau poate e doar o iubire de o vară, care în jurnal a devenit iubirea vieţii mele. Poate că el reprezintă tot ce am iubit până acum şi toată iubirea care mi s-a oferit sau poate că e numai un ideal al meu. Dar cine este el cu adevărat? Asta o ştiu numai eu şi n-o să spun niciodată negru pe alb. În scrierile mele pot să fiu oricum, eu mereu, dar niciodata la fel. Pot să fiu eu, cea din trecut, pot să fiu cea de acum sau pot să fiu cea care visez să fiu.
Nici măcar eu nu ştiu unde încep şi unde mă termin. Nu-mi cereţi explicaţii pentru că nu o să le dau. Refuz să mă conformez şi aici aceluiaşi algoritm care îmi ghidează viaţa de zi cu zi. Refuz să urmez vreo regulă, să mă încadrez în aceleaşi tipare pentru că totul să fie simplu, transparent, pe înţelesul tuturor, refuz să scriu cu linute, a b şi c, numai ca să fie totul clar, precis, cronologic. Nu o să vă spun ce am mâncat de dimineaţă şi nici în ce culoare m-am îmbrăcat azi, dar poate o să vă spun că astăzi m-am bucurat de singurătate mai mult ca oricând şi că cerul vieţii mele nu are limite. E colţul meu aici şi pot să fiu cum vreau.
Pot să scriu ce vreau, pot să fiu azi îndrăgostită până peste urechi, iar mâine să sufăr. Pot să scriu la persoana întâi, la a doua sau la a treia, să vorbesc azi prin vocea mea, mâine prin a lui pentru că îmi place să mă regăsesc pe mine însămi în fiecare ipostază. Poate nu o să mă înţelegeţi. Puteţi, cel mult, să mă cunoaşteţi. Să mă îndrăgiţi, să mă detestaţi sau pur şi simplu să vă amuzaţi. Sunt eu în fiecare cuvânt, în fiecare punct şi în fiecare virgulă, sunt în fiecare idee, chiar dacă ea nu e expusă la persoana întâi singular.
Aş scrie despre alţii, dar nu pot. Îţi trebuie pentru asta o capacitate de empatie extraordinară, iar mie îmi lipseşte cu desarvarsire. E unul din motivele – poate cel mai puţin semnificativ dintre atâtea altele – pentru care n-o să fiu niciodată o scriitoare. Nu pot să mă pun în locul altcuiva şi nici nu mă interesează să fac asta, m-au plictisit întotdeauna oamenii care nu-mi seamănă. Mi se par insuficienţi, neinteresanţi. N-am putut niciodată nici măcar pretinde că iubesc pe cineva, dacă n-am găsit în persoana respectivă fie şi o urmă infimă din mine.
Şi nici nu sunt bărbat, deşi uneori mi-aş dori asta. Nici nu suntem mai multe persoane care scriem, sunt doar eu. Iar identitatea mea e irelevantă. De câteva luni scriu numai şi numai despre mine, iar voi încă nu mă cunoaşteţi? Sunt eu în toate. E imperativ, trebuie să fiu eu acolo, căci altfel tot ce mi-e străin nu mă stârneşte.
Jurnalul Evei