I-am apucat din prietenie degetul arătător, în timp ce el, așezat lejer pe fotoliu, mă urmărea din profil, cerându-mi să îi iert reacția nestăpânită din urmă cu o lună și să uit acuzele nejustificate pe care mi le adusese, moment în care am realizat că nu eram câtuși de puțin supărată. Nimic în afară de o oarecare tandrețe nu purtam, în legătură cu el. Zâmbea cu ochii, gurile își exersau creativ momentul de simulare a unei tăceri.
O înghițitură de Cola, o încercare ezitantă de apropiere, fruntea mea pe umărul lui pentru câteva miimi de secundă. Din îndrăzneală, o îmbrățișare factice urmărea o aprofundare a legăturii, poate a legăturii vechi prin topirea ei în cea nouă. Confuzie în confundare, beznă, imagini recuperate de atingeri trăite cu alte conotații, dar și așteptate, apăreau precum niște fotografii din carne ce îmi dansau în față. În adâncul ochilor lui găseam un murmur, ca o blazare. Totuși, îmi arăta o privire blajină.
Despre apropiere era vorba, însă, dincolo de gesturile mele, se furișa mâna aceea care îmi atingea ocrotitor creștetul, dorința firavă de păstrare a clipei, un sărut anticipat, cald prin natura lui, adică fierbinte, necomun și prea mult romantism sfios risipit devreme. Nefiind nevoie și de cuvinte, cu excepția de ce-urilor retorice, care emanau din mine, îmi vizualizam în minte temerile vechi, gravitând usturătoare dar însetate de dovezi contradictorii. Ele chemau, doreau, nu cunoșteau altceva, nu îmi aflaseră bucuria.
***
Posibil să fi băut o cafea făcuta de el, după ce ne-am privit câteva minute bune, ațintiți în pat, cu tâmplele răsfirate pe aceeași pernă. Îi plăcea amăruie. Posibil ca, înainte de secvența cafelei, să îi fi șoptit bună dimineața la ureche dar el să nu fi auzit, continuându-și somnul. Îl sărutam pe ceafă, ridicându-i părul umed cu palma mea. Mă plimbam prin cameră măsurând așteptarea cu pași tăcuți. Îl priveam de sus. Apoi mă apropiam din nou de el și îi mângâiam pleoapele cu degetele. Deschideam geamul și așteptam raze albe să îi gâdile pielea uscată. Firește că aș fi vrut să îi mângâi chiar eu tot ceea ce îmi lipsise din el, însă el nu avea atât de multe pleoape pentru numeroasele mele degete. Ridica din când în când singurii lui doi ochi și mă privea grăind a chemare. Țopăiam pe vârfuri până ajungeam la el, parcurgând greoaie distanța, de doar câțiva metri, dar pe care o percepeam enormă. Exagerarea nu mi-a fost niciodată mai la îndemâna exprimării unor sentimente incipiente, ca în momentele cu el.
***
Printr-o circumstanță fericită, D. se afla lângă mine. Avea o aură de omuleț zgribulit sub un cearșaf care se ambiționa să nu îl învelească fără acordul meu. În ceea ce mă privea, nu pronunțasem câștig de cauză nici cearșafului și nici dihaniei de sub el. Niciodată nu îi strălucise atât de mult părul în bătaia primelor raze, la ora cinci jumătate, dimineața. Nu îl mai văzusem demult. Pletele lui erau atunci niște entități separate de restul făpturii. Se întorcea pe toate părțile, se zvârcolea și își strângea membrele ca într-un pătuț pentru copii, legănat de un vis străveziu, în timp ce claia de păr își răsucea bucle negre în toate direcțiile haosului. Nu suporta atingerile pe piele, respingere pe care nu o înțelegeam fiindcă nu mai avusesem în niciun moment al vieții mele de-aface cu persoane care nu doreau să fie îmbrățișate în timp ce își făceau somnul. Tulburarea lui venea sub o formă gingașă de semi-inconștiență, iar răspunsul meu a fost înstrăinarea în celălalt colț al patului. Mi-am amintit, printr-o conexiune necontrolată, un fragment dintr-o conversație cu el, mai veche. Discutam despre intimitate și despre invadare a spațiului personal. Pe atunci, pledam în favoarea somnul în camere separate ale părților dintr-un cuplu. Invocasem ideea misterului feminin și a risipirii acestuia sub mohorârea chipurilor de dimineață. Mi se părea că mă contraziceam. Confruntând teoria și practica, am căutat să mă lipesc de el atât încât să pot respira normal, dar să îl aud și pe el respirând, în concordanță.
Am îndrăznit să îl îmbrățișez, când boabe de sudoare i-au năvălit prin porii lacomi. Au mai trecut câteva ore în care am privit în gol și am ținut în brațe un corp a cărui prezență mă sensibiliza. Era atât de multă lumină în cameră și se făcuse atât de cald încât, prins în încleștarea mea sufocantă, omulețul a deschis un ochi și, dincolo de supliciul orelor pierdute de somn, părea să îmi cerșească în plus o gură de aer…
***
Despre mine când ai de gând să scrii?
Târziu. Când se va termina, de tot…
