Interviu cu solistul trupei Omul cu Sobolani, Dan Amariei

Astăzi v-am pregătit un interviu cu Dan Amariei. El este solistul trupei Omul cu Şobolani, una dintre cele mai apreciate trupe de rock alternativ din România, cunoscută pentru piese precum „Cine e de vină”, „Două beri goale” sau „Depresia toamnă-iarnă”. Pe lângă muzică, el lucrează şi în publicitate. Cu toate că cele două domenii sunt diferite, au un punct comun, creativitatea, calitate pe care Dan Amariei o deţine cu siguranţă.

 

Când ţi-ai dat seama că vrei să faci muzică?

Dan Amariei: Este mult spus că vreodată „mi-am dat seama că vreau să fac  muzică”. În anul 1 de facultate am învăţat să cânt la chitară (e mult spus şi că am învatat să cânt. Apoi, cumva, în nesăbuinţa mea i-am aratat bunului meu prieten, Cox  (Adrian Albu), cum manevrez eu (stingher!) cele câteva acorduri. El mi-a luat chitara, iar eu am fost nevoit să rămân cu vocea şi cu versurile. Aşa s-a născut OCS.

 

Care e povestea OCS? Cum v-aţi format ca trupă?

Dan Amariei: Ţi-am răspuns mai sus. Ar mai fi de adaugat că apoi, în toamna anului ’97, ne-am intors în Bucureşti (acţiunea de mai sus se petrecea în Constanţa ), unde am început să „vânăm” instrumentişti. Aşa i-am luat pe Nucu, pe Cezar şi pe Mihnea.

 

Sunteţi pe piaţă de 15 ani. Ai observat vreo modificare în rândul fanilor de-a lungul timpului?

Dan Amariei: Am “schimbat” deja vreo 3-4 generaţii de fani. Poate prima generaţie a fost cea mai fidelă. A fost generaţia care a crescut cu noi şi generaţia cu care noi, ca trupă, am crescut şi ne-am dezvoltat. Nu va mai fi nimic ca atunci. Asta e clar.

În ziua de azi mai toate piesele sunt în limba engleză. Ai putea spune că faptul că toate albumele voastre sunt în limba română este reprezentativ pentru voi?

Dan Amariei: Aşa gândesc, aşa scriu. În plus, ar fi total schizo, ca să nu spun “o prostie”, să îi cânţi unui public român în altă limbă. Aici mulţi vor spune că “romgleza” este foarte la modă. Aşa este, dar nu este deloc “cuviincios” să te exprimi aşa. Poţi face asta pe chat, pe ce vrei tu, însă nu cand e vorba de ceea ce noi numim cu strângere de inimă “arta noastră”.

Ce alte proiecte planuiţi pentru viitor?

Dan Amariei: Nu-mi place să vorbesc de viitor. Cum nu-mi place nici de trecut. Prefer să încerc să-mi trăiesc momentul.

Am văzut că pe lângă muzică ai o altă pasiune, publicitatea. Ce te-a făcut să te îndrepţi spre acest domeniu?

Dan Amariei: Acum aş fi tentat să spun că partea materiala. Atunci însă, acum 12 ani, cand am păşit în această industrie, luam o mizerie de salariu, dar aşa e când eşti junior. Mi-a plăcut mult efervescenţa industriei, modul dement prin care îţi spală creierii, atât nouă, celor din interior, cât şi consumatorilor, celor din exterior. În plus, în aceşti ani am facut câteva campanii care mi-au fost foarte dragi. Cumva pot spune că am devenit dependent de acest domeniu, deşi nu-mi e uşor să recunosc asta, tocmai pentru că lucrurile care mă fac dependent îmi  confirmă slabiciunile.

Consideri că publicitatea românească este în dezvoltare în momentul de faţă?

Dan Amariei: Nimic nu este în dezvoltare în momentul de faţă, iartă-mă că ţi-o spun.

Care este funcţia pe care o ocupi momentan în cadrul agenţiei la care lucrezi? Ce implică mai exact?

Dan Amariei: Group Creative Director. Sună niţel mai pompos decât este. Implică faptul că mă ocup de nişte conturi/clienţi (aproape personal) şi că “păstoresc” nişte angajaţi. În realitate, mai mult scriu de unul singur. Trag cot la cot cu restul lumii.

Pe lângă agenţie şi concerte îţi mai rămâne timp liber? Cu ce preferi să îl umpli? Ce alte pasiuni mai ai?

Dan Amariei: Recunosc că majoritatea timpului liber (mai rămâne foarte foarte puţin) o dorm, spre ruşinea mea. Plus nişte serate pe PS3, cu prietenii. În rest sunt comod, sedentar, leneş. Sunt oribil.

Avand în vedere că până acum ai făcut atât de multe, cum te vezi peste 10 ani?

Dan Amariei: Dacă mă întreba cineva unde mă văd peste 15 ani, când am făcut trupa, habar n-aveam că o să ajung aici (şi când zic “aici”, nu zic nici sus, nici jos). Aşadar, peste 10 ani, nu mă văd nicaieri.

Articol scris de Ana Dinu