“Ce prostie şi scrisul ăsta, dacă nu poţi să scrii un oftat, atunci la ce serveşte? Cum se scrie un oftat sau un urlet sau o lacrimă sau un zambet… Nu poţi să le prinzi între semnele astea absurde numite litere”, scrie Oana Pellea, la un moment dat în “Jurnalul” său, apărut recent la Humanitas.
În urmă cu ceva timp citeam această carte. Recunosc spre ruşinea mea nu ştiam multe despre Oana Pellea. Ştiam doar că este fiica marelui actor Amza Pellea şi că este actriţă de teatru. Am citit pana acum câteva jurnale ale unor persoane celebre, în care publicul îşi dezvăluia dragostea şi–şi dădea cu parerea despre acestea.Ma gandeam că jurnalele lor sunt o reflectare a bârfelor şi intrigilor de culise, a farselor şi orgoliilor, că sunt un alt fel de a fi pe scenă. În acest jurnal am gasit ceea ce cautam, un om.
Citindu-i jurnalul am descoperit o fiinţă uimitoare cu un suflet minunat, un maestru al sentimentelor ascunse în cuvinte.
“Jurnalul” este genul de carte pe care–l poti reciti oricând, deschizând la întâmplare cartea oriunde, convins fiind că te vei regăsi în oricare dintre pagini.
“Cautam, ca nebunii, totul cu formă. În formele caselor, în formă teatrală, muzicală. Trăim dupa tipare formale. Ne îmbrăcăm Versace, arătăm ca Madonna, vorbim ca Tom Cruise, trăim în forma lui Tânăr şi neliniştit şi murim foarte liniştiţi şi pierduţi de noi, căci am adoptat alte formate şi modele. Ne întrebăm din ce în ce mai rar ce cautăm aici. Cine suntem şi ce vrem de fapt. Uităm cu desăvârşire să simţim noi. Nici nu mai ştim de atâta informaţie care sunt gândurile noastre şi care nu. Dacă ce simţim e adevărat sau nu. Şi într-o zi ne mirăm că două avione nebune intră în viaţa noastră şi schimbă omenirea.
Şi atunci începe panica. Şi, în sfârşit, începem sa ne punem întrebări. Să căutăm explicaţii. Sa încercăm să răspundem la întrebarea “de ce?”. Şi pentru că suntem o rasă inteligentă, dar parşivă, găsim răspunsuri: politice, economice, religioase. În nici un caz umane. Nu putem să luăm o experienţă la nivel global şi s-o ducem la nivel individual. Nu putem încă să tragem concluzia simplă şi s-o aducem la nivel individual. Nu putem să ne responsabilizăm. Nu, silicon pentru a mări responsabilitatea fiecăruia dintre noi nu s-a inventat. Şi atunci jocul devine simplu. Ne împărţim în ei şi noi. În vinovaţi şi victime.”
O carte de colectie. V-o recomand din tot sufletul!
Andra Chiţoran
Sursă foto: mariatomoiaga.blogspot.ro