Douăzeci și patru de ore din viața unei femei

Douăzeci și patru de ore din viața unei femei este o poveste fascinantă despre fragilitatea rațiunii în fața nevoii de iubire. Stefan Zweig, autorul nuvelei, descrie cu detalii vizuale atmosfera strălucitoare și cosmopolită a rivierei franceze in perioada glorioasă Belle Epoque, când o singură clipă de uitare de sine se poate plăti extrem de scump, cu ruină și dezonoare, păcate de neiertat, mai ales dacă erau comise de o femeie din înalta societate.

 

În nuvela lui Zweig, tentația are propriile sale regului, mai ales atunci când intră în sufletul unei femei respectată în societate și o determină pe aceasta să-și abandoneze familia și soțul, atât de absent emoțional și mai degrabă preocupat de jocurile în compania prietenilor de afaceri, decât de afectivitatea femeii de lângă el.

 

Atunci, ca și acum, oamenii respectabili și decenți se vor grăbi să îl consoleze pe cel părăsit, acuzând-o și criticând-o pe femeia adulteră, care a îndrăznit să abandoneze totul pentru un bărbat seducător și mai mic decât ea, cunoscut doar cu câteva ore înainte. Dar, ceea ce se întâmplă pe Rivieră ar trebui să râmână aici. Însă, plăcerea de a savura dezastrul în care se află această femeie, se transformă repede în mondenitatea sezonului estival, lipsită de orice discreție.

 

Singurele persoane care nu o vor critica atât de aspru pe femeia adulteră, vor fi doamna cu aer de aristocrată engleză, denumită simplu în nuvelă Doamna C, care îi va accepta această „slăbiciune”, pe fondul unei întâmplări asemănătoare din viața ei, când a căzut în plasa unui seducător, cu mai bine de 24 de ani în urmă, într-un sejur la Monte Carlo și un tânăr care este atras mai mult de misterul afectivității feminine, decât de regulile rigide ale societății, considerând-o pe femeia adulteră o victimă a propriei naivități, a cărei existență va fi marcată în curând de criticile veninoase ale societății și de trezirea mult prea dureroasă din seducție.

 

Nuvela a fost ecranizată de patru ori în 1944, 1952, 1968 și 2002.

Denisa Cristache

 

 

Sursa foto: humanitas.ro