Mi-am întrebat într-o seară prietenii de pe facebook “Tu ce iubeşti?”. Nu a fost o postare gândită prea mult, de fapt mi-a venit pe moment, de parcă simţeam că undeva acolo este un răspuns care aşteaptă ca fie auzit. Puţin timp după aceea, printre zeci de comentarii am găsit unul care m-a impresionat. L-am citit o dată, de două ori, am vrut să răspund, dar nu am ştiut ce să spun. Mi se părea pur şi simplu că nu-şi aveau locul cuvintele mele acolo, de parcă artistul crease deja un tablou perfect căruia nu îi mai lipsea nicio pată de culoare. Şi atunci mi-am dat seama că eu iubesc oamenii…oamenii pe care pot să îi admir, de la care am ce învaţa, pe cei care mă fac să mă simt mică în comparaţie cu imensitatea spiritului lor.
“Sună tare aiurea, dar eu îmi iubesc caloriferul! Ştiu, e de râs! Dar la puţin timp după moartea soţului meu mi-am lipit într-o dimineaţă spatele de calorifer! Era cald şi a fost ca o mângâiere în suflet! Eram la pământ şi când am văzut ce liniştiţi dorm copiii, mi-am spus: iubesc acest calorifer că-mi încălzeşte copiii, şi dacă-l am înseamnă că pot să mi-l permit şi pot să-mi permit casa în care e acest calorifer şi dacă pot asta înseamnă că sunt sănătoasă şi am un loc de muncă! Şi atunci m-am ridicat şi mi-am dat seama ce importante sunt aceste mărunţişuri ale vieţii! Şi iubesc…..acest calorifer!”
Câteva minute mai târziu vorbeam cu ea. O femeie frumoasă, inteligenta, puternică, care mi-a mărturisit că de multe ori şi-a dorit să fie slabă. Că şi-a dorit să fie femeie şi nu bărbat. Am zărit-o în poza alături de doi prichindei şi n-am putut să nu mă gândesc cât de norocoşi sunt să aibă o astfel de mama! Pe ea e o plăcere să o asculţi…să o citeşti, în cazul de faţă. Cred că ar putea să scrie un roman din amintirile pe care le are, căci până şi cea mai banală zi prinde strălucire atunci când trece prin condeiul pe care îl posedă. Mi-a spus povestea parfumului şi a iubirii sale şi am recitit acele rânduri iar şi iar, că pe o carte pe care nu o mai puteam lăsa din mână, dorindu-mi să trăiesc şi eu o dată în viaţă aşa ceva. Pe mine m-a impresionat tăria ei, hotărârea de a merge mai departe, curajul cu care a sfidat greutăţile. Căci foarte simplu să te dai bătut, să spui că nu poţi, că ţi s-a dat o cruce mult prea grea pe care nu poţi să o mai duci în spate, decât să ţii fruntea sus şi să te lupţi cu viaţa. E de mii şi mii de ori mai uşor să te aşezi în fund pe mijlocul drumului, să plângi că te dor picioarele şi sufletul ţi-e plini de răni, decât să mergi mai departe şchiopătând. Iar când întâlneşti astfel de oameni, care nu se lasa învinşi orice ar fi, nu poţi să nu te gândeşti cât de mici sunt problemele tale în comparaţie cu ale altora.
Noi, oamenii, suntem slabi. Mulţi dintre noi plângem pentru zgârieturi, în timp ce alţii poarta zâmbetul pe buze şi răni adânci în suflet. Ne cantonam în pseudodrame uneori doar pentru că vrem să simţim şi noi ceva, ne minţim că suferim doar pentru că e mult mai simplu să fii trist decât fericit. E uşor să fii trist, fericirea cere munca. Pentru mine ea a fost…caloriferul. La fel cum ea şi-a sprijinit sufletul de căldura lui, aşa şi pe mine m-a încălzit povestea ei. Iubesc astfel de poveşti… Tu ce iubeşti?
