Stăteam pe locul meu în metrou. Cu o staţie înainte să cobor la Piaţa Unirii, ascult mai atent decât de obicei, forfota din jur. Fata din spatele meu chicoteşte ceva la telefon, apoi începe să vorbească prea tare, lăsându-mă să îi violez fără să vreau intimitatea conversaţiei.
“Nu a fost suficient de bărbat pentru mine”, spunea ea cuiva. O simţeam contrariată cu şanse de nervozitate. Cobor, iar atenţia îmi pluteşte peste o întrebare stânjenitoare: cum adică nu fusese suficient de bărbat pentru ea?
Trăiesc milioane de bărbaţi pe planetă şi ocazional, tot milioane o şi părăsesc lăsându-şi urmaşii, mici dar cu potenţial de masculinitate. Acesta este cursul firesc al lucrurilor, dar întrebarea nefirească ar fi: există diferenţe între a fi masculin, prin natură, şi a te simţi masculin? Dacă Simone de Beauvoir afirma că femei nu ne naştem ci devenim, atunci nu s-ar putea spune acelaşi lucru şi despre bărbaţi?
Fiecare bărbat este unic în termeni de ADN, amprente, miros şi multe alte caracteristici, dar sunt ei oare asemănători în termeni de recunoaştere a masculinităţii, sau prin tot ceea ce bărbăţia reprezintă pentru ei?
Să numim paradox o oarecare discontinuitate dintre a fi bărbat, ca fenomen biologic şi a fi masculin, ceea ce este mai mult, un construct personal şi cultural.
Nu a fost suficient de bărbat pentru mine, este o sentinţă care, în anumite circumstanţe, ar putea să îl facă pe orice bărbat să se simtă insuficient bărbat, în penumbra unei judecăţi fundamentate pe ceea ce înseamnă masculinitate.
Bine, dar ce înseamnă?
Un bărbat ar putea să îşi analizeze imaginea, comportamentul, atitudinea, modul de viaţă, proprietăţile, contul bancar, tonul vocii, maşina şi potenţa sexuală, dar tot s-ar întâlni în decursul său cu un alt paradox, deoarece, spune Anthony Synnott, chiar şi la nivel sociologic a început să se vorbească despre masculinităţi plurale, multiple, doar ca să se aducă în prim-plan diferitele dimensiuni ale idealurilor de masculinitate.
Dar cam câte sunt? Şi ce trăsături le conturează?
Paradoxal ar fi şi să nu restrângem ideea masculinităţii la o caracteristică specifică barbaţilor. Există şi femei destul de masculine (Doamna de Fier, Margaret Thatcher, întrucâtva) ceea ce nu este neapărat ironic, dacă asta se înscrie în caracteristicile lor particulare, aşa cum există şi bărbaţi feminini. Şi nu, nu fac aluzie nicidecum la femeile cu mustaţă sau la bărbaţii care se epilează pe picioare!
Nu mi-am propus să răspund la întrebări, ci doar să le generez.
Ca femeie, aş putea să recunosc faptul că nu ştiu precis ce anume îi face pe bărbaţi să fie masculini şi pe femei să fie opusul a ceea ce sunt bărbaţii, adică feminine (şi totuşi, de ce opusul?)
Am fost perplexă auzind exprimarea telefonică a fetei din metrou, nu a fost suficient de bărbat pentru mine, pentru că, după aceste raţionamente s-ar putea înţelege că acel el, a fost prea feminin pentru ea, dar s-ar putea înţelege în egală măsură şi că ea avea nişte idealuri despre masculinitate despre care dacă aş întreba-o, este posibil să nu le poată determina mai departe de nişa gusturilor personale.
În definitiv, vă întreb din nou, ce înseamnă să fii bărbat în societatea noastră, dincolo de a poseda cromozomul Y, din tată în fiu, sau amănuntul biologic al unui organ sexual pe care nu îl alegi voluntar?