După o despărţire dureroasă, următoarea relaţie e compromisă. Testat pe propria piele.
Relaţia tampon – că despre ea vreau să vorbesc astăzi – e un colac de salvare. E gura de aer de pentru care te zbaţi când eşti pe cale să te îneci. E compresa rece pe care ţi-o pui pe frunte când ai febră, e aspirina pe care o iei când te doare capul, e apa de la chiuveta pe care o bei de sete, e colţul de pâine tare pe care-l mănânci de foame. Aşa cum îi zice şi numele, e un tampon, un pansament, îl pui pe rană şi îl arunci după ce ea se cicatrizează. Nu e “friends with benefits”, pentru că se investesc sentimente – de obicei unul se implica pe bune, iar celălalt doar mimează asta, conştient sau nu. Probabil aţi auzit şi voi cel puţin o dată de o situaţie de genul, de o relaţie care nu se poate numi “relaţie” pentru că pur şi simplu nu este; e un fel de “struţo-cămilă”, nu e nici alb, nici negru, e mai degrabă un joc de-a doctorul şi pacientul, e o implicare fără…implicare. Cel puţin nu din ambele părţi.
Nu vreau să fiu radicală şi să spun cuvântul “niciodată”, dar…de cele mai multe ori aşa ceva nu funcţionează din simplul motiv că există frustrări. Unul din cei doi le aduce în “bagajul” cu care vine din relaţia anterioară, iar celălalt de abia acum le simte gustul amar, pentru că se oferă pe de-a-ntregul şi primeşte numai jumătăţi de măsură. Primul e prea puţin disponibil, nu funcţionează la capacitatea lui maximă, e o persoană împărţită între prezent şi trecut, între partenerul de acum – un prieten cu care se simte bine şi fostul partener – despre care în mod conştient afirmă că nu mai simte nimic, dar pentru care, în fapt, mai nutreşte încă sentimente. E un om consumat, bolnav, care în loc să urmeze una din reţelele deja devenite clasice: distracţie, alcool, beţie, sex cât mai mult, des şi cu oricine sau lacrimi şi izolare, alege o a treia cale….să se arunce într-o nouă relaţie. Şi aduce cu el numai resturi: de sentimente, energie, timp, disponibilitate, însă confuzie din belşug, cam cât să ajungă pentru doi. Nu ştie nici el ce vrea cu exactitate, nu ştie dacă poate, dar pornind de la premisa “cui pe cui se scoate”, aşteaptă ca partenerul actual să repare daunele din trecut. De cealaltă parte acesta ar vrea, dar nu are cu cine, şi cu toate că de cele mai multe ori ştie clar în ce se băga, alege să încerce marea cu degetul. Crede că poate iubi pentru doi, că dacă are răbdare şi nu îl sufoca pe celălalt, dacă îi oferă timp şi spaţiu, atunci acesta o să se vindece şi se va putea implica trup şi suflet în relaţia actuală. Dar nu. Degeaba tace şi înghite în sec, pentru că nu face decât să se transforme în umărul pe care ranitul o să plângă, în perna pe care o va lua în braţe noaptea, în batista cu care o să-şi şteargă lacrimile, în umbrela pe care o va deschide atunci când afară dă să plouă. Frustrarea lui va fi cu atât mai mare cu cât cei doi se înţeleg bine, râd, glumesc împreună, îşi termină propoziţiile unul altuia, sunt cei mai buni prieteni, iar cireaşa de pe tort e că şi sexul e grozav. Păi cum aşa, nu asta era reţeta succesului în relaţii???
Însă lipseşte ceva. Între cei doi pluteşte un aer placid, o atmosferă searbăda chiar, cam ca năduşeala aia de atunci când ploaia se lasă aşteptata, lipseşte pasiunea, iar “bagajul” despre care vorbeam la început e plin grămadă şi nu mai încap în el alte sentimente, vise sau planuri de viitor. E ca o mâncare fără gust, ca un ceai călduţ – nici fierbinte, nici rece, dar ţi-e cam indiferent ce se întâmplă în jur, aşa că îl bei oricum ar fi.
Din punctul meu de vedere, relaţia tampon coincide cu perioada de negare, e ca atunci când trece furtuna pe la tine şi-ţi devastează tot în casă, iar tu în loc să te apuci de renovat, te îmbraci cu cele mai frumoase haine şi îţi vezi de viaţă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi dormi aşa noaptea, printre dărâmături, în moloz, într-o încăpere fără ferestre, care stă să cadă. E o nebunie curată, totul se prăbuşeşte in jur, dar rămâi totuşi acolo cu zâmbetul pe buze spunându-ţi că nimic rău nu se mai poate întâmpla. Trist este ca o relaţie tampon ameliorează starea “bolnavului”, dar îl îmbolnăveşte pe…”medic”. Îl ajută pe primul să îşi aline din durerile care l-au afectat în trecut şi să meargă mai departe, îi linişteşte trupul şi sufletul, dar celălalt se va simţi folosit, o să îi intre în cap ideea că nu e destul de bun şi va sfârşi învinovăţindu-se singur. Astfel “doctorul” se va transforma în “pacient” şi poate va găsi şi el pe altcineva care să-l “trateze”…
Ca să nu închei în nota pesimistă caracteristică, o să vă spun că pot să dau exemplu de un caz fericit – cu singura diferenţă că cei doi s-au transformat în “tampon” unul pe celălalt şi au reuşit, astfel, să se vindece reciproc. Surprinzător sau nu, sunt împreună şi în momentul de faţă. Dar în situaţia prezentată de mine credeţi că finalul ar putea fi altul decât cel pe care prea bine îl intuim cu toţii? Credeţi că relaţiile tampon nu funcţionează pentru că ele nu sunt făcute să funcţioneze ori se întâmplă doar ca cei doi să nu se potrivească? Sau poate că se potrivesc, dar nu s-au cunoscut la momentul potrivit? Aţi trecut prin aşa ceva, v-a ajutat să vă vindecaţi? Sau ce a mai rămas din voi după ce aţi ieşit dintr-o asemenea relaţie? Multe întrebări, iar răspunsul e altul pentru fiecare…