Un instrument aparent simplu de utilizat, pentru care nu ai nevoie de vreo licență, cam la fel de economic și de facil precum foehn-ul, ondulatorul sau mașina de bărbierit, respectul se găsește în orice supermarket, alături de ultima versiune de I-phone, iar reducerile de sezon sunt deja plănuite. La prima oră de deschidere a magazinului, stăm proptiți în fața ușii, aproape înghesuiți dar cu somnul în ochi și cu nerăbdarea între palme. Vrem respect și îl vrem acum!
Zarvă mare. Vorbim despre el, îl căutăm pe toate rafturile până dărâmăm și ultimele câteva mostre, îl cerem direct, printr-un “dă-mi” răstit, iar vânzătoarea de la casa trei reușește cu disperare să facă față asaltului de-a dreptul barbar asupra celor câtorva exemplare de respect rămase în stoc.
De la mic la mare (la propriu și la figurat), vrem respect, ca și cum am vrea înghețată Polar pe timp de caniculă. Indiferent de funcții, meserii, potențial, educație, cultură, aptitudini, personalitate, coloane vertebrale, acorduri gramaticale sub formă de acte ratate, școlarizare și diplome, încredere, nesensibilitate (nu voi folosi acel sinonim, ceva mă oprește), indiferent de cauză sau de obiective, de limbaj și de culoarea lui deocheată, ne trebuie respect. Pentru că noi gândim, orice ar însemna asta, deci trebuie să avem respect, pana noastră!
Am oprit scările rulante din mall și scurgerea timpului în căutare de respect, deși unii caută și nu știu exact cu ce se vor alege, la final, fiindcă modul în care cer acest obiect de valoare, atât de popular, suferă leziuni și implică, ulterior, unele mustrări de conștiință: și dacă totuși nu am respect, atunci eu cine sunt?
Aceasta este o întrebare curată, mai mult, chiar o preocupare a celor care urmăresc în mod constant ovații. Există astfel de personaje, poate că le-ați întâlnit incidental. Dacă nu, cu siguranță ați fost martori, măcar o singură dată la o încăierare verbală între doi neaoși, pornind de la paradigma: Nu mă respecți, îți dau foc la casă, iar continuare o voi cenzură. Altfel spus, păi cine suntem? Cu cine discutăm? Adică te pui cu mine? (Moment în care facem rânduri laterale și lăsăm respectul să curgă printre noi, muritorii).
Cum măsurăm respectul autohton? Fără să mă gândesc foarte mult, ceea ce înseamnă că prezint un potențial sporit de eroare în raționamente, cred că îl voi asimila fricii și obedienței. Respectul se armonizează coerent cu acestea din urmă, cel puțin asta înțeleg unii oameni: să combine culori extreme de atitudine.
Se poate deduce că autoritatea are două surse de bază: frica și respectul. În consecință, ca să fii autoritar trebuie să fii temut, ceea ce înseamnă să câștigi totodată și respect.
Cât de mult mi-ar plăcea totuși să mă tem de ideile bune ale unei autorități, de orice fel ar fi aceasta! Să mă înfioare inteligența, genialitatea, extremul profesionalism și talentul unui om pe care să îl respect, tocmai dintr-un principiu al fricii necondiționate! Cât visez la asta! Dar nu, la români (cred că nu doar la noi, dar nu pot da un alt exemplu) doar trebuie să respecți, nu trebuie să simți să respecți.
Între necesitate și simțire este o diferență ca între girafa verde de furie și hipopotamul rozaliu de iubire. Vedeți, dragi cititori, la noi respectul este o amenințare, un pistol la tâmplă: ori mi-l dai, ori e nasol!
Am vorbit despre respect, ca despre noua generație de gadget-uri, cred că este momentul să ne gândim și la respectul adevărat, sincer. Respectul ca resort, ca impuls, ca un ceva din interior care nu poate să mai fie oprit și erupe, de la sine.
Atât de rar am întâlnit oameni care să câștige respect și să îl păstreze, într-un fel modest, ca și cum știu deja că nu este cazul să lase ecouri în urma meritului lor. Pentru ei, respectul este o prelungire naturală. Sunt acei oameni care, atunci când vorbesc sau acționează, nu o fac pentru a se pune doar pe ei în valoare, ci pentru că sunt atenți la reacțiile, nevoile, sentimentele celor cărora li se adresează, adică îi iau și pe alți oameni în considerare.
Ei eliberează bumerangul respectului și acesta le este trimis înapoi. Respectul se transformă în reacție, nu într-o stare de stres sau o partidă de skandenberg.
Oamenii aceștia nu își vând respectul lângă ultimul model de I-phone.
Dar unde sunt ei?
Adelina Turcu
