Privirea şi vocea par să fie două obiecte care pot fi folosite în procesul seducţiei unui interlocutor, dar şi în alte ipostaze ale relaţiilor interumane. Oferim o privire, celalalt ne răspunde prin privirea lui. Vorbim, şi vocea celuilalt vine ca replică, astfel încât dialogul îşi dobândeşte continuitatea.
Nu doar expresivitatea ochilor noştri sau cuvintele bine alese ne diferenţiază de un altul, ci şi modul în care privim, intensitatea pe care o transmitem, tonul pe care rostim cuvintele, nuanţele şi inflexiunile vocii.
Privirea şi vocea altcuiva ne pot transmite emoţii pozitive sau dimpotrivă, ne pot face să ne întrebăm lucruri despre persoana aceea, să o descoperim, sau să ne temem. Am auzit de multe ori expresii de tipul: “parcă era ceva în privirea ei” sau „vocea lui avea ceva special”.
Să ne amintim scena arhetipală din filmele lui Hitchcock: o eroină (fie Lilah în Psycho, sau Melanie în Păsările), se apropie de o casă misterioasă şi nelocuită. O priveşte, însă detaliul care face ca scena să fie tulburătoare este acela că, noi, cei care o vizualizăm, nu putem să scăpăm de impresia că obiectul pe care personajul îl priveşte, răspunde privirii ei, într-un mod inexplicabil.
Punctul crucial este însă acela că impresia respectivă nu poate să fie subiectivizată: altfel spus, nu ni se pare că pur şi simplu „ar fi cineva în casă”, o chestiune banală, deoarece ne confruntăm de fapt cu un răspuns al privirii, aparent, venit de niciunde, dar care se simte ca şi cum ar fi fost acolo dinaintea personajului. Nu îl putem clasifica drept o realitate bine determinată. Ceea ce înţelegem este că eroina nu poate să vadă tot, ea se uită în gol, iar răspunsul îi vine tocmai din acel gol.
Situaţia corespunde şi la nivel de voce. Altfel spus, când vorbim, orice spunem pare să vină drept răspuns la o adresare pe care altcineva deja ne-a făcut-o, dar nu o putem atribui unui agent existent. Am putea să spunem, de ce nu, că există o condiţie de posibilitate a vorbirii şi a vederii noastre.
Când celălalt ni se adresează ştim că ne vorbeşte, aşa cum ştim şi când suntem observaţi. Ne întrebăm constant ce cred despre noi cei care ne văd, sau ce părere au alţii despre lucrurile pe care le spunem în momentul unei interacţiuni. Ne putem întreba şi cum se face că uneori ne putem îndrăgosti „la prima vedere” de cineva şi alteori pur şi simplu nu se întâmplă nici după o serie îndelungată de întâlniri.
Filmele, literatura, muzica şi toate formele de artă ne explică sentimentul electric ce se poate naşte între doi oameni atunci când ochii lor se întâlnesc pentru prima dată. Există mereu o scenă a primei încrucişări de priviri, fie că citim despre ea, sau vedem un film în care este descrisă. O propoziţie simplă, „ochii lor s-au întâlnit”, poate fi culeasă din romanul Educaţie sentimentală a lui Flaubert, aşa cum poate să se regăsească în sute de alte exemple.
Ceea ce rezumă această idee este tocmai privirea, oferită şi întoarsă, ca un moment crucial al regăsirii îndrăgostiţilor, ca şi cum recunoaşterea lor ar fi fost deja planificată dintotdeauna, întâmplarea fiind doar o chestiune de timp.
Şi până la urmă, parcă ni se întâmplă tuturor, măcar o singură dată în viaţă, să trăim întâlnirea cu un om ca pe ceva mai mult decât o contingenţă, ca şi cum ni s-ar părea că îl ştim demult.
Care a fost ultima voastră experienţă de fascinaţie la prima vedere, sau, de ce nu, ascultare?
