Dacă Timpul ar fi un om, oare ar purta ceasuri la încheietura mâinii? Ar fi tânăr sau bătrân? Ar crede în ticăitul de dimineaţă al deşteptătorului? S-ar trezi sau s-ar culca la loc ştiind că nu a trecut, dar că odată adormit, el a rămas tot acolo?
Dacă ar fi om, Timpul s-ar rezuma la prezent sau s-ar gândi prea mult la viitor? Ar fi indiferent oare ceasornicului cu cuc din salonaş sau ar tresări distrat la auzul lui, din oră în oră? Poate că nu ar avea un ceas, nici în dormitor, nici pe vreun perete, nici în salonaş.
Dar ce ar face Timpul dacă ar fi om şi s-ar plimba prin magazinele unde se vând ceasuri, s-ar înfiora, măcar puţin, la vederea denumirilor de firme şi a modelelor expuse?
Nouă, vieţuitoarelor triviale, atunci când cumpărăm un ceas, nu ne este vândut şi timpul împreuna cu el, aşa cum niciun ceasornicar nu repară clipele asociate unor mecanisme stricate.
Oare Timpul s-ar îmbolnăvi vreodată dacă ar fi om? Ar merge la shopping în căutarea celui mai scump model de Cartier? Ar trebui să fie un snob, pentru că nu ar putea să poarte, în timpul escapadelor afară din timp, o imitaţie ordinară de ceas.
Asta pentru că măcar Timpul şi-ar permite să oprească timpul în loc pentru el însuşi.
Dacă ar fi adevărat ce spun, şi voi presupune că este, atunci de ce nu am putea să oprim şi noi ceasurile, ca să inducem iluzia nesfârşirii?
