Primesc tot mai des mesaje în care sunt întrebată: “Ce ar trebui să fac?”. Mă bucură faptul că inspir atâta încredere, încât unii dintre voi consideră că aş putea să le dau un sfat pertinent cu privire la problemele lor, însă după cum probabil aţi observat şi voi…viaţa mea personală e cam pe butuci:) şi atunci cum aş putea eu să îi învăţ pe alţii cum să fie fericiţi pe plan sentimental, n-ar fi asta o ipocrizie din partea mea? Aş putea, cel mult, să exprim o părere…dar oare nu cerem păreri atunci când ştim şi noi ce e de făcut, numai că adevărul e mult prea crud şi ne este greu să-l acceptăm?
Pe de altă parte, citind unele comentarii sau mesaje pe care le primesc, mă întristez. Văd cum toţi mai mulţi punem eticheta “Iubire” pe sentimente egoiste, spunem că iubim pe cineva, când de fapt doar avem nevoie de persoana respectivă. Am fost întrebată “Vrea să plece. Cum să-l ţin lângă mine?” Răspunsul e cum nu se poate mai simplu: nu faci absolut nimic. Dacă un om vrea să plece, lasă-l să plece!!! Nu trebuie să ţii pe nimeni lângă tine cu forţa şi vă spun cu mâna pe inimă ca pentru mine cel puţin nu există nimic mai înjositor decât să cerşeşti iubire. Iubirea nu se cere, iubirea pur şi simplu ţi se oferă. Citeam zilele trecute că a încerca să ţii lângă tine pe cineva care nu vrea să fie acolo e ca şi cum ai îmbrăţişa un cactus: cu cât îl strângi mai tare în braţe, cu atât te doare mai rău, cu atât îţi faci răni mai adânci şi mai crunte. Şi mulţi strigă în gura mare cât de mult iubesc, dar, mă întreb eu, este asta iubire? Atunci când iubeşti îi doreşti celuilalt tot binele din lume, îi oferi libertate, şi chiar dacă e dureros, accepţi ideea că e posibil ca tu să nu îi fii de ajuns, aşa că îi dai voie să fie fericit alături de altcineva. Nu trebuie să faci tu nimic în afară de a te respecta pe tine însuţi. Dacă vrei să plângi, plângi, dacă vrei să te dai cu capul de pereţi, fă şi asta, dar fă-o în intimitatea casei tale, dă-ţi voie să suferi şi să îmbrăţişezi pământul pentru o zi, două, trei, dar apoi ridică-te şi mergi mai departe. Nu-l asalta cu telefoane, nu i te agăţa de picioare, nu implora în genunchi să te primească înapoi pe cineva care nu te mai vrea, nu te plimba cu rimelul scurs pe stradă. Dacă mai există vreo şansă cât de mică să vă împăcaţi, primul pas trebuie să-l facă cel care a plecat. Dar, din păcate, văd oameni care renunţă la orice urmă de demnitate din “iubire”, când de fapt sunt doar dependenţi de cel de lângă ei. Vor să ştie că e cineva acolo căruia îi pasă, le este frică de singurătate, iar dacă se întâmplă că acel cineva să plece, simt că universul li se destrama. Pentru mine asta nu e iubire. Nu, nu înseamnă că iubeşti dacă spui “Am nevoie de tine”; în iubire nu ai nevoie să ţi se dea, în iubire oferi.
Şi mai îngrozitoare de atât – dacă se poate una ca asta – mi se pare situaţia în care ţii cu dinţii de o persoană care nu te apreciază, ba mai mult, te înjoseşte, te calcă în picioare…şi la propriu, şi la figurat. Cu lacrimi în ochi îmi povestea cineva ca el e Alesul şi că nu concepe să îl piardă, cu toate că 5 minute mai devreme încheiaseră o convorbire la telefon în care iubirea vieţii ei o făcuse albie de porci… Şi o ameninţa că se despart dacă nu face aşa şi pe dincolo, de parcă fiinţă care ar fi trebuit să îi fie jumătate devenise o simplă marionetă în mâinile lui. Nu am înţeles atunci, nu înţeleg nici acum. Probabil cei care spun că din iubire accepţi orice şi suporţi orice au uitat de Respect. Eu nu concept Iubire fără Respect, în inima mea nu poate înflori acest sentiment dacă el nu este îngrijit cu respect, cu atenţie, cu afecţiune. Nu ştiu, nu pot să-mi explic de ce o femeie s-ar mulţumi cu mai puţin de atât, de ce oare multe dintre noi stau lângă bărbaţi care în loc să le facă să se simtă cele mai frumoase şi mai iubite fiinţe de pe pământ, le calcă demnitatea în picioare şi nu le oferă decât lacrimi şi durere. Pentru mine un bărbat care nu respectă Femeia e un zero barat, un nimic, mi se pare cel mai josnic om cu putinţă şi merită să sfârşească singur în uitare. Însă unele femei nu numai că îi acceptă aşa cum sunt, dar plâng după ei şi se umilesc singure implorându-i să le ofere atenţie. Şi mă întreb, oare de ce? E asta iubire şi nu înţeleg eu?
Eu cred că nu. De cele mai multe ori spunem că iubim pentru că e la modă să iubeşti, pentru că toată lumea iubeşte, pentru că suntem slabi, pentru că nu suntem mulţumiţi cu noi înşine şi avem nevoie de alţii care să ne facă să ne simţim mai bine, pentru că nu vrem să recunoaştem cum de multe ori căutăm doar plăcere fizică, aşa că ascundem asta sub cuvântul “iubire”. Până la urmă, altfel sună că spui că faci “dragoste”, nu “sex”, chiar dacă în afara dormitorului nu există încredere între cei doi, dar în schimb gelozia, orgoliul şi dependenţa sunt ca la ele acasă. Şi aici e problema: suntem confuzi şi nu mai ştim să facem diferenţa între ataşament şi iubire, în mintea noastră e un talmeş – balmeş, un labirint al lui Dedalus din care ne lipseşte firul Ariadnei. Ataşamentul aduce cu sine anumite cerinţe pe care le avem de la ceilalţi şi pe care aşteptăm ca ei să le împlinească, presupunând dorinţe şi aşteptări care ne pun la pământ pe măsură ce ele nu se realizează. Ne facem planuri în minte, proiectăm o imagine ideală a felului în care “trebuie” să fie lucrurile, iar când realitatea nu coincide cu visele noatre, suferim. Suferim şi aruncăm vina pe iubire, “iubirea e naşpa”, “n-o să mă mai îndrăgostesc niciodată”, “e mai bine să nu te implici”, “iubirea aduce suferinţă”. Dar nu, nu iubirea ne aduce atâta suferinţă, căci ea se caracterizează prin libertate şi respect faţă de alegerile celuilalt, iar ataşamentul – în schimb – are drept consecinţă neacceptarea, deci durerea. Şi numai când “toate dependențele vor fi murit, indiferent de ce natură vor fi fost ele, atunci, ceea ce va rămâne va fi iubire, va fi strălucirea sufletului, lumină, adevărata lumină…” (O. Paler).
Eu cred ca iubirea în formă ei pură nu aduce niciodată suferinţă. Suferinţa vine din noi, din amorul nostru propriu care este rănit atunci când cel pe care pretindem că-l iubim nu ne răspunde la fel. La fel ca mulţi alţii am “suferit” şi eu, iar astăzi mă întreb dacă am iubit vreodată cu adevărat sau dacă voi reuşi vreodată să iubesc pe cineva mai mult decât pe mine însemi. Înainte de a striga în gura mare cât de mult iubim, ar trebui să ne supunem unui proces de introspecţie: îl iubim pe celalalt sau iubim imaginea noastra în el? Iubim sau doar avem nevoie de cineva care să compenseze ceea ce nouă ne lipseşte? Şi oare e drept să spunem atât de uşor că iubim şi să murdărim un sentiment pur asociindu-l cu cele mai întunecate gânduri şi emoţii care pot izvorî în sufletul omenesc? Şi mai ales…ştim să iubim?
Jurnalul Evei
