Anxietatea de separare se caracterizează printr-o teamă foarte puternică ce apare atunci când persoanele faţă de care s-a dezvoltat ataşamentul major, nu se afla în proximitate.
În această situaţie, cei ce suferă de anxietate de separare, trăiesc o frică intensă cum că persoanele dragi sau ei (atunci când ei sunt plecaţi de lângă persoană de ataşament) urmează să păţească ceva grav (să sufere accidente de maşină, să fie omorâţi sau să fie infestaţi cu diverşi viruşi).
Toţi putem trăi stări de teamă puternică, de frică exagerată că celor dragi nouă li se poate întâmpla ceva grav, că urmează să îi pierdem, sau să credem că dacă plecăm de acasă nu vom mai fi în siguranţă. Asta nu înseamnă că suferim de anxietate de separare.
Conform Manualului de Diagnostic DSM IV, pentru a se putea pune un astfel de diagnostic, printre alte caracteristici, trebuie că durata perturbării să fie de cel puţin 4 săptămâni, cu debut înainte de vârstă de 18 ani. Se consideră debut precoce dacă apare înainte de vârstă de 6 ani, lucru deloc rar întâlnit.
Copiii care suferă de anxietate de separare prezintă următoarele caracteristici:
– teamă excesivă apărută atunci când se anticipează separarea de casă sau de persoană de ataşament, însoţită de teamă că ceva rău se va întâmpla acestora sau propriei persoane;
– opoziţie vehement împotriva mersului la grădiniţă sau la şcoală;
– refuzul de a merge la culcare singuri, iar când reuşesc să adoarmă au coşmaruri legate tocmai de frică de a nu fi părăsiţi, de monştrii etc.
– aduc acuze de natură somatică (dureri de cap, de stomac, greaţă).
Cele mai dese cazuri de anxietate de separare precoce le vedem atunci când bebeluşii sunt despărţiţi, chiar şi pentru o perioadă foarte scurtă de timp, de mama/persoană în îngrijirea căreia se afla şi a doua, când copiii sunt duşi la grădiniţă.
În ambele cazuri, se vor manifesta gălăgios, cu ţipete şi urlete, plânsete, vor lovi persoana care produce separarea, însă indiferent de cât de greu pare, există soluţii pentru a depăşi aceaste perioade grele din viaţa copiilor şi a părinţilor, deopotrivă.
Iată câteva sugestii pentru prevenirea şi/sau eliminarea anxietăţii de separare:
Nu fugi atunci când nu te vede că pleci, ia-ţi rămas bun de fiecare dată, explică-i că urmează să te întorci şi că este în siguranţă cu persoana în grijă căruia îl laşi/acolo unde este.
Când te întorci, accentuează faptul că ţi-ai ţinut promisiunea, te-ai întors după el şi nimic rău nu s-a întâmplat. Acest lucru va consolida relaţia de încredere părinte – copil.
Poţi lăsa o eşarfă a ta care, prin miros, să îi aducă aminte de tine pe tot parcursul perioadei în care lipseşti de lângă el.
În cazul în care aduce acuze de natură somatică, acestea trebuie tratate cu seriozitate. Abia după eliminarea acestora se poate produce separarea.
Nu îl ridiculiza. Atunci când se plânge că persoană în îngrijirea căruia l-ai lăsat se poartă urât cu el, că se teme să stea departe de tine, că îi e frică să stea singur la el în cameră sau orice altă acuza cât de ridicolă şi de amuzantă ar părea pentru un adult, ia-l în serios de fiecare dată fără să îi spui replici de genul “Vai de mine! Cine a mai auzit aşa ceva!”, “Doar copiii mici plâng!”, Plângi ca o fetiţă!”, în cazul băieţilor sau “Hai, fii serios, că nu se poate aşa ceva!”.
Tratează-l cu respect, discuta cu el şi spune-i că este în regulă ce simte şi că o să căutaţi soluţii împreună pentru rezolvarea temerilor.
Nu îl ameninţa niciodată spunându-i: “Dacă nu eşti cuminte plec şi pe tine te las aici”, “O să-mi iau alt copil care să mă asculte” sau “Dacă o să continui tot aşa nu o să mai vezi”. Astfel de afirmaţii nu fac decât să faciliteze aparatia anxietăţii de separare, iar atunci când deja este prezentă, să o adâncească.
Nu te întoarce din drum. Oricât de tare plânge şi oricât de pătimaş te strigă în momentul despărţirii, odată ce ţi-ai luat rămas bun, nu te mai întoarce din drum. Dacă o faci, copilul va simţi despărţirea de două ori, odată când ţi-ai luat rămas bun şi a doua când te-ai întors şi chiar pleci.
Începând cu vârsa de 6-8 luni este foarte important jocul “bau-bau”. Prin faptul că mama sau persoana de ataşament îşi acoperă faţa sau dispare din câmpul vizual al bebeluşului pentru câteva secunde după care reapare, îl învaţă pe acesta reversibilitatea şi, în timp, ajunge să înţeleagă că persoanele care îl îngrijesc revin, chiar dacă nu sunt lângă el o anumită perioadă de timp.
Nu îl pune în faţa faptului împlinit, povesteşte-i dinainte şi explică-i, cât mai pe înţelesul lui, schimbările care vor avea loc. În cazul aducerii unei bone, cheam-o pe aceasta cu ceva timp înainte ca tu să pleci de acasă, dându-le astfel timp amândurora să se cunoască, iar în cazul grădiniţei, du-l să o cunoască pe educatoare, să vadă sălile şi locaţia acesteia.
Deşi anxietatea de separare poate să apară ca urmare a multor situaţii stresante precum: pierderea unui părinte, bunic, prieten, animal, divorţ, boli etc, studiile au arătat că este mai frecventă în cazul copiilor ce provin din familii unite şi a acelora ce au mame cu istoric de atacuri de panică.
Articol scris de Carmen Buterchi – Psiholog
Surse foto:
