Deşi, am auzit cu toţii de oiţa Dolly şi am fost poate fascinaţi de ideea clonării, nu ne-am gândit că într-o bună zi, ne-am putea întâlni copia genetică, iar aceasta nu ar fi un frate geamăn, ci evident, o clonă.
Perspectiva unui astfel de eveniment nu mai reprezintă de mult o utopie, ci tinde să devină, odată cu trecerea timpului, un fapt sigur, a cărui împlinire este amânată poate, doar de controversele morale sau religioase pe care le-a născut.
Dar ce este clonarea? Ştiinţific, clonarea reprezintă tehnica de producere asexuală de celule şi de organisme, în scopul obţinerii altor celule şi organisme genetic identice. Adică, aşa cum o înţelegem noi, clonarea se aseamănă copierii unei casete video sau audio, este ca o multiplicare a unui „produs”, prin care se obţine o copie identică, ce conţine aceeaşi informaţie ca şi originalul.
Evident, în cazul clonării, este vorba strict despre informaţia genetică. Aspectele legate de personalitate, caracter, emoţii, educaţie sau cultură, influenţate de mediul în care s-a dezvoltat subiectul sau de interacţiunile sociale, fac însă diferenţa.
Experimentul de clonare a oiţei Dolly, realizat în anul 1997 a reprezentat încununarea a peste 40 de ani de cercetări ştiinţifice în domeniu. În cazul acestei clonări s-a folosit o tehnică numită transfer nuclear de celule somatice, rezultatul fiind un animal identic genetic (geamăn), deşi întârziat în timp, cu originalul.
Această tehnică ar putea fi utilizată şi pentru a produce embrioni, din care, ulterior, s-ar extrage celulele stem embrionare (CSE), utilizate apoi în domeniul cercetării terapiilor potenţiale, pentru o mare varietate de boli.
Astfel, dezbaterile ştiinţifice şi etice din ultimii ani, în ceea ce priveşte clonarea, s-au concentrat pe cele două aplicaţii potenţiale: clonarea în scopul reproducerii, deci al creării de fiinţe vi sau pentru producerea de celule stem embrionare destinate cercetării.
În termeni simpli, tehnica folosită pentru clonarea lui Dolly, transferul celule somatice, implica îndepărtarea nucleului unui ovul şi înlocuirea acestuia cu un nucleu diploid, de la o celulă somatică. Spre deosebire de reproducerea sexuală, în urma căreia un nou organism se formează prin fuzionarea materialului genetic conţinut de ovul şi cel conţinut de spermatozoid, clonarea prin transfer nuclear implica un singur părinte „genetic”.
Această tehnică diferă faţă de celelalte tehnice de clonare anterioare, prin aceea că nu implică existenţa unui embrion. Dolly a fost deci diferită, deoarece nu era unică genetic ci, atunci când s-a născut, era genetic identică cu un animal existent, în vârstă de 6 ani.
Naşterea lui Dolly a creat, la momentul respectiv, nu numai uimire şi admiraţie pentru progresul ştiinţei, cât mai ales panică, neîncredere şi groază, multe dintre aceste ecouri rămânând vii până astăzi.
De la preşedinţi de stat precum B. Clinton sau J. Chirac, care au incriminat clonarea şi chiar au suspendat subvenţiile acordate de stat în domeniul cercetării acesteia (Clinton), până la oamenii simpli, care nu au acces neîngrădit la datele ştiinţifice, experimentul Dolly a generat o nouă polemică, poate cel mai dificil de susţinut, cu componente etice, ştiinţifice sau religioase.
Mass-media a profitat din plin de ideea de senzaţional şi a alimentat panica, prin asimilarea experimentului ştiinţific cu poveştile SF întâlnite în romane, sau transpuse în filme de ficţiune. S-a generat astfel o nouă teamă universală, plecând de la ideea că oricând, un conducător diabolic şi-ar putea crea o armată de clone, cu care să purceadă în cucerirea lumii.
Bineînţeles că, independent de această frică iraţională, s-a pus şi se pune în continuare problema legată de etică dar şi de perspectivă creştină a acestor experimente.
Aceasta din urmă poate fi formulată în baza câtorva principii existente în Scriptură. Ştim cu toţii, că suntem creaţi după Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu şi suntem unici. Chiar dacă s-a vehiculat ideea că procesul clonării poate rezolva o problemă majoră precum cea a transpantului de organe, prin aceea că s-ar putea crea organe-duplicat cu ADN-ul celui în suferinţă, reducând astfel semnificativ riscul de respingere la transplant, aceasta semnifică, din perspectivă creştină, reducerea valorii vieţii umane.
Se ştie că, în procesul clonării, se folosesc embrionii umani, iar cum Biblia ne învaţă că viaţa începe în momentul concepţiei, distrugerea unor embrioni în procesul obţinerii ADN-ului necesar, contravine principiilor creştine. Dumnezeu, aşa cum am învăţat cu toţii, este singurul care poate exercita dreptul asupra vieţii. Nimeni altcineva în afară de El nu are puterea de a face acest lucru, iar cel ce încearcă, înseamnă că se pune în locul Lui. Ori, în mod clar, nimeni nu trebuie să se joace de-a Dumnezeu!
Cu toate acestea, sensibili fiind atunci când vine vorba despre tratarea unor boli, care până nu demult erau poate incurabile, nu putem nega nici beneficiile clonării în ceea ce priveşte dezvoltarea de medicamente şi proceduri medicale, care ar putea rezolva probleme pentru care ştiinţa încă nu are soluţii.
Mai mult decât atât, literatură de specialitate ne-a prezentat câteva circumstanţe în care procesul clonării s-ar dovedi util şi ar aduce beneficii majore celor ce l-ar adopta.
Clonare umană ar putea fi un mijloc prin care s-ar depăşi problema infertilităţii umane, astfel încât toate familiile ar putea avea copii.
În cazul cuplurilor, unde există riscul de a transmite fătului o boală ereditară, sau un risc grav de boală, clonarea ar permite ca reproducerea să se facă în siguranţă, fără a mai exista riscul transmiterii bolii.
Clonarea ar permite obţinerea de ţesuturi sau organe necesare transplantării, în cazuri grave de boală. Clonarea ar permite persoanelor sau familiilor, care au pierdut pe cineva drag, să cloneze acea persoană, utilizând celulele păstrate înainte de deces.
Prin clonare s-ar putea duplica persoane de mare talent, genii, indivizi cu calităţi excepţionale, necesari societăţii.
Acestea sunt însă doar câteva dintre beneficiile despre care vorbesc oamenii de ştiinţă, dezbaterile în domeniu relevând şi altele, poate prea tehnice pentru înţelegerea noastră. La o primă lectură, sună bine ceea ce vedem, însă abordând problema cu latura noastră sensibilă, umană şi uneori neîncrezătoare în utilizarea cu bună-credinţă a descoperirilor ştiinţifice, rămâne întrebări: suntem dispuşi să acceptăm clonarea umană? Ne putem asimila şi eşecul sau risipa de „materie primă”, adică de embrion?
Iuliana Alina Chiriac
