Despre dezrădăcinare (și despre cel rătăcit în lume)

Oricât s-ar înghesui să îl admire, niciunul dintre ei nu ar îndrăzni să îi atingă pântecul cu lăcomie. Se spune despre el că scuipă venin, că alungă până și păsările din cuiburile lor spre ceruri necunoscute, si se mai știe că tot ce șerpuiește se face covor sub apăsarea palmelor sale. El face înțelegeri secrete cu cei care îi întind brațele ca să îl primească secătuit, în rândul lor, ademenindu-se reciproc.

Nu doarme, nu are pace, iar soarele nu i-a mai imbrăcat corpul de câteva secole. Lenjeria lui este țesută din pânză scumpă de lumină, de mâinile unei iubite nepăstrate la timp.

Cei din trib, nevăzuți și ostili, au încercat de multe ori să îl anime într-un sens familiar lor. L-au stropit, i-au adus femei. Au vrut zadarnic sa îi vorbească și să i se adreseze cu gesturi de tandrețe nemărginită, au reflecat cu smerenie pentru ca razele dimineților să curgă  în favoarea lui. Însă el nu știa sa  le mai numere, își pierduse energia degetelor și își acoperea urechile împotriva vântului, ca să nu îl mai deranjeze cu șoapte.  Se afunda sub un chip fad, imobil, in oglinzi care îl orbeau, fară ca măcar să îl facă să clipească. L-au ațâțat cu praf de cărbune încins si l-au picurat cu firicele fluide de ceară, ca să poată vorbi și cu gura închisă, doar prin ridurile și prin pielea lui brăzdată.

Au auzit zvonuri despre el în murmurul vocilor străine și au citit despre suferința lui în cărți cu coperte sângerând, dar nu credeau vreodată să îl găsească și să îl aibă în față. Dar apoi l-au avut, lipsit de mânie și îngenunghiat, ușor ca un abur, ca o respirație pe gură, gata să le răstălmăcească toate blestemele aruncate din neant în negândire. Cu o încercare care le-a furat întregul timp alocat unei căutări, i-au adunat rămășițele din noapte, când cel mai tânăr dintre ei s-a născut, crezând că nu îi va mai fi dat vreodată să scape din lanțuri.

Chipul său cel nou, era deopotrivă modelat dar și neschimbat. Trecuseră sute de ani și peste aceleași palme grele, și peste inflexiunea feței lui nestăvilite.

Nici sprâncenele, încrâncenate  deasupra ochilor adânci, nici obrajii loviți de o crispare a singurătății, nici buzele mușcate și amare, nu se transformaseră. Purta încă același gând vicios al traiului în nemurire și aceeași stăpanire a propriei dureri, care nu puteau decât să îi țină voința în loc.  Dar în solitudinea lui, nu a încercat vreodata sa rămână așezat.  Continua să adoarmă sub același covor al șerpuitoarelor. Si-ar fi dorit, poate, sa mearga liber printre ele, dar fără să își mai  acopere hidoșenia de ochii lor veninoși.

Se mai spune că din el au făcut un sacrificiu. L-au vânat, au continuat să-i blesteme pașii, zborurile, ridicările și alungările. L-au intors de fiecare dată în calea celor multi, din drumul pe care doar el credea că îl va străbate, fără să se lase inghitit în mocirlă.

Au făcut din el hibrid. Nici om, nici brută. Nici mort, nici viu. Nici aluzie, nici palmă. Nici cer, nici dimensiune.

O rană.

O literă mută, niciodată scrijelită.

(Text scris in tandem cu o prietena, Larisa T.)