Scriam cu câteva postări în urmă că îmi doresc ca lucrurile să fie mai simple între oameni şi că mi-ar plăcea să cunosc persoane care să-mi spună “Bună! Mă numesc X, îmi place ciocolata, culoarea albastru şi mă gândesc la tine în fiecare zi.” Am întâlnit ieri pe cineva care mi-a garantat că, de fapt, femeile nu îşi doresc asta şi că dacă ar întâlni un astfel de bărbat ar fugi mâncând pământul.
În postarea aceea eu am simplificat la maxim, dar ideea era că după toate joculeţele pe care le-am învăţat pe de rost şi pe care le punem în aplicare cu fiecare relaţie nouă, ar fi frumos şi de bun simţ să ne dăm măştile jos şi să fim sinceri unii cu alţii. De fapt, cred că acolo este şi punctul de cotitură în toate cazurile: cei doi ori îşi dau mâna în semn de “mi-a părut bine, la revedere”, ori îşi dau mâna şi…pornesc la drum împreună. Ceea ce mă supără pe mine este că se întâmplă uneori o a treia variantă, cea mai nefericită de altfel: într-un joc în doi unul dintre ei se transformă într-un simplu pion. Este ţinut pe tabla de şah doar aşa, ca să fie, lăsat de izbelişte, în timp ce jucătorul unic poate să dispună când şi cum vrea de el.
Eu am înţeles că e greu cu femeile… Vorbim uneori prea mult şi râdem prea tare, suntem nehotărâte, spunem “Nu”, dar de fapt vrem “Da”, spunem “Pleacă, lasă-mă!”, când de fapt vrem să fim luate în braţe, facem pe indiferentele, dar ne topim la primul zâmbet din partea lui. Dar nici bărbaţii nu sunt mai prejos: uita orice lucru care poate fi uitat (mai ales aniversările), bârfesc la fel de mult ca noi – numai că nu recunosc, i-a emoţionat şi pe ei “A walk to remember” (dar încearcă să ascundă asta), spun că nu înţeleg femeile şi se dau indiferenţi când, de fapt, se întreabă în sinea lor ce anume vrea fiinţa de lângă ei. In cele din urmă nu suntem chiar atât de diferiţi şi cred că, indiferent de sex, ajungem cu toţii în punctul în care vrem să încetăm cu tachinările şi să luăm lucrurile mai în serios. Da, e mişto adrenalina…dar cu inima mea cum rămâne???
Şi nu, nu doar femeile ajung în punctul ăsta, ci şi bărbaţii. Oricât de fustangii, insensibili şi duri ar părea, la un moment dat în viaţă şi într-un anumit climat sufletesc se vor îndrăgosti şi ei. E momentul în care gândurile lor se îndreaptă toate către o EA şi nu mai prezintă interes nimeni altcineva, când pofta de jocuri este înlocuită cu nevoia de siguranţă. Toti trecem prin asta şi e cu atât mai greu să vezi că celălalt încă se mai joacă şi te lasă să te consumi puţin câte puţin. Asta e momentul în care ai avea nevoie de sinceritate maximă din partea lui, chiar dacă în loc să-ţi spună că îi place ciocolata şi culoarea albastru, îţi spune că nu îţi vrea inima şi că nu aveţi niciun viitor împreună.
Dar după un timp în care ai lăsat iar si iar de la tine, ajungi să te simţi pur şi simplu epuizat. Eşti ca o corabie cu ancora lăsată pe fundul apei, nu poţi să te mai mişti şi te sufocă toate gândurile pe care ţi le-ai făcut de unul singur. Tot ce ai nevoie să auzi este doar un DA…sau un NU. Şi după o aşa tortură la care te-ai supus de bunăvoie, ai accepta resemnat oricare din răspunsurile astea pentru că te-ar elibera de o povară deja mult prea mare.
P.S. Mi-a spus că-i place albastrul. Nu ştiu dacă se gândeşte la mine:)
