Gabriel Diaconu: despre depresie (partea 1)

Medicul psihiatru Gabriel Diaconu vorbeşte despre depresie cu argumente susţinute de cercetări ştiinţifice, pe site-ul www.depresiv.ro, o importantă sursă de informare susţinută de specialişti. În continuare veţi găsi prima parte a materialului despre depresie şi tratamentul acesteia, urmănd ca săptămâna următoare să apară pe site şi cea de-a doua parte.

Se împlinesc, anul acesta, 60 de ani de când doi psihiatri americani, Max Lurie și Harry Salzer au folosit pentru prima oară izoniazida, un remediu contra tuberculozei, la pacienți cu depresie majoră. Anecdotic, tuberculostaticul ameliora simptomele ante-numitei nevroze. Gurilele rele spun că totuși nu ei sunt adevărații ”bunici” ai Prozac-ului. Înaintea lor un european, pe numele său Jacques Delay, șeful secției de psihiatrie de la spitalul St. Anne din Paris ar fi popularizat împreună cu un rezident, Jean-François Buisson, proprietățile izoniazidei de-a ”trata depresia”. Ca și în alte dăți în istorie maternitatea marilor descoperiri e certă, paternitatea o supoziție(1).

Nici unul dintre ei nu ar fi anticipat, însă, viitorul pe care îl va avea pastila ”minune” asupra omului. Jurnalistul Matthew Herper, într-un articol apărut în Forbes Magazine în 2009, menționează că, doar în acel an, în Statele Unite medicii scriseseră aproape 170 de milioane de rețete de antidepresiv și aproximativ 50 de milioane de prescripții de anxiolitic. Altfel spus undeva, în America, acum 3 ani, un pacient pe secundă primea un medicament pentru anxietatea lui(2). Doi pacienți pe secundă primeau un remediu pentru depresie. Nu avem date similare, din păcate pentru România, anno 2012.

Ce există, par contre, în conștiința colectivă românească e o veche, și susținută campanie împotriva medicației pentru tratamentul depresiei dusă îndeosebi în mass-media. Cel mai dur atac a venit în 2008. Cotidianul, jurnal independent, prin persoana ziaristului R.M. Vintilescu, titra cu litere de o șchioapă în februarie a acelui an ”Sute de mii de români triști au luat Prozac degeaba”[1]. Dincolo descandalul din titlul, și conținutul articolului lui Vintilescu, atât pentru companiile farmaceutice dar mai ales pentru pacienții depresivi care s-au trezit luați în balon de onorabilul gazetar merită reținut un citat dat de Mugur Ciumăgeanu, la vremea respectivă (incă) director al Centrului Național de Sănătate Mintală. Domnia sa susținea că ”între 5 si 10 la sută din populația României a fost de-a lungul vieții în situația în care i s-a prescris un medicament antidepresiv”. Un calcul simplu sugerează că peste un milion de români, cel puțin, primiseră la un moment dat o rețetă cu o substanță Prozac-like. Subsemnatul păstrează un dubiu cu privire la cifra prezentată, România are probabil între 1 – 2 milioane de persoane care suferă de depresie majoră, dintre care doar o fracție de 10 – 20% primesc medicație adecvată. Chiar și așa, însă, poate fi suspicionat că niște sute de mii de oameni aveau, și încă au, nevoie să afle dacă medicamentele pe care ei le primesc de la specialist sunt, sau nu, utile în boala care le-a fost diagnosticată și de care, subiectiv, suferă.

Mi-am adus aminte, în acești patru ani de practică psihiatrică în România, de titlul domnului Vintilescu și l-am folosit, în sinea mea, drept leit-motiv anume că am vrut să mă asigur că nu prescriu un antidepresiv unui om trist, și am vrut – mai mult decât orice – să mă asigur că acest medicament nu a fost luat degeaba. Cu bune, cu rele, titlul din Cotidianul anului 2008 conține într-însul suma spaimelor pe care le are viitorul pacient, anume că 1) poate depresia nu e o boală reală, ci doar o tristețe extremă care nu are alt suport decât al sufletului și 2) pastilele sunt inutile, sau  – ca să parafrazez – ”degeaba”. Ambele afirmații sunt, în opinia mea, false și crase denaturări ale unei realități empiric verificate.

Tema nu și-a pierdut deloc, în răstimp, din actualitate. Ron Pies, reputat profesor de psihiatrie la Universitatea din Siracuza, NY și Universitatea Tufts, Boston, MA reia, în numărul din mai 2012 al Innovations in Clinical Neuroscience chestiunea eficacității antidepresivelor sub un titlu la fel de provocator, dar mai puțin alarmogen decât al domnului Vintilescu: ”Sunt antidepresivele eficiente în tratamentul acut, și de durată, al bolii depresive?. Tot domnia sa răspunde, în același titlu ”da, și nu”.(3)

Practica uzuală, fundamentată de o școală de psihiatrie tradiționalistă, teoretic-ancorată românească, rămîne la noi că pacientul depresiv primește doze susținute de medicament pe perioade semnificative de timp, uneori mergând dincolo de 5 – 6 ani, sau chiar permanent. Psihiatrii mai vîrstnici chiar avertizează cu privire la riscurile asociate întreruperii abrupte a tratamentului. Psihiatrii mai tineri, printre care mă număr, obiectează – și pe bună dreptate – că nu există un beneficiu care să explice nevoia de tratament ad aeternam cu antidepresiv căci – și îl parafrazez aici pe Prof. Pies, ”antidepresivul nu dă imunitate la boală prin adminstrarea sa prelungită”.