Aud tot timpul expresii de felul… „te-ai schimbat”, sau „nu te-ai schimbat deloc” si varianta denigratoare a lui „as vrea sa fii altcineva” – „trebuie sa te schimbi”.
Oricat am incercat sa asimilez aceste expresii, dincolo de incarcatura anti-orgoliu pe care o evoca, am renuntat sa le inteleg cu adevarat. Dezolarea este cu atat mai mare cu cat cuvintele acestea pot veni din partea familei, a prietenilor despre care ai putea crede ca te cunosc, sau de ce nu, a unei persoane ce te-a prins intr-o legatura romantica din care iesi deja schimbat.
Imi place sa cunosc oameni care sa ma schimbe pe mine catusi de putin, intr-un sens productiv, al optimismului, inspiratiei, ingaduintei, increderii si a altor astfel de insusiri care mi se reveleaza aproape de fiecare data, cu o regretabil de mare intarziere.
Daca asta este ceea ce imi place inseamna ca ceea ce nu imi place vine din schimbarile pe care le constat eu in altii. Cele care ma intristeaza, nu cele cu rezultate glorioase.
Uneori ma intreb de ce s-au produs asa. Oamenii care se schimba renunta la ei. Poate pentru ca nu ajung in conjuncturile de care ar avea nevoie pentru a-si pastra esenta, in loc sa o risipeasca, poate pentru ca iubesc pe cineva nepotrivit si neacceptat ca nepotrivit, se inconjoara de prieteni ne-necesari, efemeri, si dintr-odata chiar si fata lor, ochii imprumuta starea de spirit.
Unii oamenii o percep drept blazare, altii schimbare, dar cum schimbare inseamna tranzitie subita in timp ce blazarea este un rezultat concret care pare sa nu mai merite solutii, unii oameni se auto-declara fara sa isi dea seama, niste mici pierzatori. Pierd in fata criticilor, a nemultumirilor care vin doar din partea acelora care nu privesc cum trebuie inlauntrul lor. Exista miliarde de metode de a interpreta o stare, un om, acest lucru nu mai este un mister.
In timp ce ne preocupam sa multumim oameni care sunt nemultumiti de noi, omitem sa ii pastram pe cei care ne plac pentru ca suntem- cumva si nu in – alt fel.
Gandind sa „ne schimbam” ca sa fim mai -buni- dupa standardele celor care nu ne vor fiind noi insine, ne abatem de la evolutia necesara. Nu crestem din noi, nu construim pe ceea ce cunoastem deja despre noi. Poate aceasta este inselatoria schimbarii. Cand decizi sa te auto-schimbi, decizi de fapt, sa te rupi de tine, sa te reconstruiesti de la zero. Dar garanteaza ceva vreo consecinta total favorabila? Bine, castigi trofeul pentru care ti-ai facut atat de necesara schimbare, dar nu te temi cumva sa si pierzi altceva? Unii oameni se schimba renuntand exact la partile acelea care ii faceau mai frumosi. Intr-un fel, nu sunt ei vinovati pentru faptul ca se adapteaza mai greu unor capricii ale timpului. Sunt vinovati doar de lipsa de curaj implicita de a se pastra, de a adauga, nu de a eradica frumusete.
Exista oameni pe care ii intalnesc rar si carora as vrea sa le spun lucruri. Au existat momente cand si eu am fost asa, plina de lehamite, mai singura decat singuratatea insasi, pierduta. Poate ca inca sunt dar m-am obisnuit. Asta nu inseamna ca m-am conformat. Doar am ajuns in stare de armonie. Ar putea sa insemne acelasi lucru, cu diferenta limpede a nuantei. M-ati fi putut lua de mana, privi in ochi doar ca sa imi spuneti ca voi fi bine, pentru ca pot. Poate ca am putut, si pot si acum, tocmai datorita increderii aceleia, a energiei si bucuriei transmise. As vrea sa fac la fel si, daca nu pot, pentru ca nu sunt lasata, sau pentru ca nu am puterea necesara, as vrea ca ei sa stie ca erau frumosi atunci cand erau senini, cand credeau. Niciodata altfel. Si pentru ca stiu ce le lipseste, as mai adauga si ca iubirea-buna nu distruge, iubirea-buna nu creeaza ura, iubirea-nebuneasca e o iluzie hormonala, o obsesie incapabila sa priveasca adevaruri, oricum suficient de subiective. Iubirea-buna pastreaza. Iubirea-buna ar putea sa fie ceva ce mi-as dori sa pun si in niste simple cuvinte care sa curga peste ochii, fruntea si spiritului lor. Dar stiu ca nu este posibil. Iubirea-buna este pur rationala si totodata romantica, pentru ca nu dispare. Iubirea-buna ar fi produs o schimbare.
Si, cu siguranta, nu cea pe care am vazut-o in niste ochi tristi.
