Muzica și pictura par să fie două forme de artă atât de diferite. Totuși, nu și în viziunea unui artist care le practică pe amândouă, ca pornire debordantă, din nevoia de exprimare totală.
Să cânți la percuții în pauzele în care te oprești din pictat tablouri cu motani, fluturi, soare sau sticle comuniste de lapte (atenție, totuși, niciodată lucrurile nu sunt ceea ce par să fie, iar formele decorative spun povești pe care trebuie să le bănuiești, fără certitudinea că ai avea dreptate), este un lux și un mare privilegiu pentru Gabriel Bălașa.
„Motanul desculț”, pânză, în lucru
Pentru că asta înseamnă să trăiești ca prelungire a lucrurilor pe care îți place să le faci cel mai mult pe lume. Arta este, poate, singurul produs care vorbește de la sine, într-un fel inconștient, despre mintea, profunzimea, maturitatea sau ezitările omului care creează.
Dacă poți să exiști pictând ceea ce nu cânți și cântând ceea ce nu pictezi, să expiri artă, prin ambele tale extensii personale, de ce să nu îți dorești să faci asta, la infinit?
ISM: Nu te voi întreba de când pictezi. În schimb, dacă ai putea să măsori timpul tău, în creaţii artistice, cât îţi ocupă?
Gabriel Bălașa: Pentru mine timpul nu prea există, este foarte dilatat, mai ales atunci când încep să pictez. Nu aş putea să pictez dacă nu aş simţi că am tot timpul din lume la dispoziţie, sau că nu există nimic ce m-ar putea distrage, într-o anumită perioadă a vieţii. Uite, de exemplu, nu am nici ceas la mână, cred că mi-ar face rău, m-ar reţine, mi-ar strica visele, iar eu chiar visez mult.
ISM: Dacă arta este libertate, atunci ceea ce îţi oferă ea, face parte și din modul tău de a fi. Ce altceva mai faci?
G.B: Mă plimb cu bicicleta, dacă este vreme frumoasă afară şi ascult muzică. Am multă muzică de ascultat, iar asta pot să fac doar atunci când mă plimb cu bicicleta, sau când pictez. Şi, când nu pictez, încerc să cânt, cu diverse personaje muzicale. Iată, de exemplu, proiectul Blue Nipple Boy.
ISM: Consideri că ţi-ai format deja un stil bine definit în pictură? Cum îl caracterizezi?
G.B. Nu aş spune că am un stil în pictură, dar sunt încă influenţat de marii artişti. Când le privesc lucrările, îmi dau o stare specială, pe care nu o explic. Cumva, este ca şi în muzică, într-o zi vrei să asculţi funk, în alta, jazz ambiental, precum ceea ce se aude acum pe fundal. Iar ca o legătură între pictură şi muzică, toate artele au un punct în care se întâlnesc, însă modul de exprimare diferă, în sensul că în muzică este unul direct, în timp ce în pictură, indirect.
Astfel că pictez acasă, singur, în intimitatea mea. Muzica, în schimb, vine ca o completare, cu trăirile de moment, cu starea imediată pe care o am în faţa unui public. Deşi percuţia înseamnă doar ritmuri, îmi vin multe idei pe diferite melodii, muzica inspiră pictura şi vice-versa. Faptul că eu cânt mai multe stiluri muzicale îmi insuflă o varietate de abordări şi în pictură, fie unele mai grafice, suprarealiste ori naive.
Eu încerc să cultiv improvizaţia, atât în pictură cât şi în muzică, pentru că este o formă de autocunoaştere. Când eşti supus la improvizaţie, eşti într-un fel, obligat să creezi.
ISM: Să presupunem că nu ai pictat nimic, niciodată. Că nu ai atins pensula în viaţa ta. Însă, eşti un admirator al artei, eşti foarte informat şi ştii totul despre curentele artistice şi despre pictori. Poate că este greu să reduci preferinţele la doar trei, dar spune-mi: un pictor a cărui personalitate o admiri dincolo de creaţii, un pictor pe care simţi că nu l-ai înţeles încă, pe cât ai vrea, şi unul despre care ai putea să afirmi chiar tu: “ca el aş vrea să pictez”.
G.B. Aş putea să îţi spun trei clasici pe care îi admir: Gustav Klimt, Van Gogh, Willem de Kooning.
Cât despre un pictor pe care nu l-am înţeles, nu cred că este ceva ce trebuie să înţelegi în pictură. Eu când pictez nu înţeleg nimic (râde), dar poate că o vor face alţii. Se întâmplă să aud tot felul de interpretări, de la oameni diferiţi, asupra picturilor mele, la care nu m-aş fi gândit iniţial. Fac fața multor poveşti. Nu ştiu dacă mi-am propus ceva măreţ, dar aş vrea să găsesc un limbaj universal, prin pictură.
Şi da, te poţi identifica şi cu un pictor, aşa cum o poţi face cu muzicienii pe care îi asculţi. O reacţie de tipul “asta este muzica pe care aş putea să o cânt eu”. Mi se întâmplă asta cu Jamiroquai. Iar în pictură, am avut, prin primul an de facultate, o atracţie faţă de Van Gogh, îmi plac soiul acela de pointillism și petele de culoare, care creează o oarecare dinamică în compoziţie.
ISM: Există, în familia ta, cineva care te-a îndreptat, direct sau indirect, către această formă de artă?
G.B. Tatăl meu, care este pictor şi care a fost întâi muzician, apoi a devenit pictor şi a renunţat la muzică. Deşi am vrut mereu să fac muzica, el m-a îndrumat spre pictură, asta am şi studiat apoi, dar m-am mobilizat şi m-am apucat singur şi de muzică.
ISM: Poate să fie vorba despre un laitmotiv în lucrările tale? Sau ai o formă, o idee, pe care îţi place să o pictezi repetitiv?
G.B. Pictez destul de rar şi o fac în funcţie de stare. Pictez chiar mai multe tablouri în paralel. Se întâmplă să mă cheme un tablou, ca şi cum mi-ar spune, pictează-mă pe mine! O expoziţie la care am lucrat în 2008-2009, a avut ca inspiraţie fascinaţia mea pentru frescele descoperite în peşterile Altamira, Lascaux şi Tassili. Am plecat de la ideea de a zgâria, de la instinct, acesta a fost motivul acelor lucrări.
„Luna și Soarele”, motiv popular
Eu sunt legat foarte mult de pictura naivă, stilizată, pe care o regăsim la noi, în icoanele pe sticlă. De fapt, aşa am început şi eu să pictez, pe sticlă, când nici nu eram încă la şcoală. Am simţit nevoia să pictez, nu ştiam cum, dar am găsit nişte geamuri şi am început să amestec nişte culori, pe ele. Apoi tatăl meu mi-a dat un album cu icoane pe sticlă, din diferite zone ale ţării, iar asta m-a făcut să îmi ordonez ideile despre ce înseamnă pictura pe sticlă.
ISM: Ce impresie ai despre street art şi graffiti? Dacă tu ai picta, ceea ce pictezi în mod normal pe pânză, pe o porţiune de bloc, sau pe trotuar, de ce nu, mesajul ar fi diferit, sau doar mijlocul prin care îl transmiţi este altul?
G.B. Mesajul meu în pictură este unul estetic şi decorativ. Practic, am început studiind pictură monumentală, cu tehnici care se aplică pe pereţi foarte mari. Apoi am simţit nevoia să pictez şi pe pânză, să văd cum mă descurc. Viziunea mea pe pânză are, totuși, o legătură cu anumite tehnici din pictura monumentală, care implică linii mai precise, compoziţii bine încadrate, calculate, un echilibru care se vrea susținut.
O experienţă inedită am avut-o cu cei de la Grolsch Beer. În urmă cu doi ani, când s-au lansat și pe piaţa din România, au fost realizate câteva proiecte artistice: sticla lor a fost pictată în trei stiluri, unul cubist, altul pointillist şi, un al treilea, pop-art. Asta este un fel de artă conceptuală, de fapt: să porneşti de la sticla unui brand şi să faci artă cu ea.
ISM: Foloseşti şi materiale neconvenţionale, când concepi ceva?
G.B. Da, îmi amintesc o temă de la şcoală în care trebuia să apelez la resturi de sârme, carton, nylon, capace. Chiar adun acum capacele de la cutii de lapte sau iaurt, care sunt mai mari şi colorate. Vreau să îmi fac din ele un coş pentru rufe… Sunt multe obiecte în jurul nostru, de ce să nu le folosim, ca să construim ceva? Şi în pictură, am una în care am presat celofan, pe pânză, pentru o textură neregulată.
Gabriel se bucură de sunetele din jur, de stările pe care le are și de energie, de a sa cât și de a celorlalți. Cu siguranță că el ascultă altfel foșnetele din natură, scârțâitul enervant al tramvaielor: ca pe o muzică dezorganizată, latentă. Culorile din tablouri sunt puternice și formele sunt concrete.
Şi pentru că aveam o sticlă cu Nestea, Gabriel mi-a cerut capacul roşu…
Pentru instilulmeu.ro – Adelina Turcu