Aşa sunt oamenii, naivi, crezând că se pot da altcuiva, prin săruturi. Deschizându-şi gurile şi respirându-se, într-o iluzie cordială, au ani şi deşerturi care îi despart, ezitări absurde şi variante personale de sustragere din poveste, dinspre celălalt spre o formă abisală de întuneric.
Aşa sunt oamenii, creduli, când se gândesc fără niciun ajutor primit de la realitatea imediată, că săruturile lor nu vor fi uitate, că mâinile pe care ei le cuprind cunosc pentru prima dată strânsoarea veritabilă şi fierbinte, că ochii în care îşi reflectă licărirea de emoţie nu au mai descoperit o altă frumuseţe şi că, odată cu dispariţia lor inopinată, cineva îi va bloca într-o minte. Astfel vor exista şi altundeva, alienaţi de ei înşişi.
Oamenii greşesc, sperând să se preschimbe în obiecte contondente ajunse dintr-o întâmplare în amintire, dar care să nu provoace reacţii dureroase. Se aşteaptă să îşi măsoare buzele cu un altul, să se autoproclame suverani de inimi, să incendieze orice percepţie despre dragoste avută de altcineva, până la ei. Vorbesc despre asta şi se bucură pentru că definiţiile nu le sunt la îndemână, în afara experimentării.
Poate tocmai de aceea dragostea este şi un subiect popular, dar nu întotdeauna oamenii se dau ei, prin săruturi. Mai degrabă, nu fac altceva decât să îşi lase o semnătură provizorie pe faţa unui aproape-străin care, într-un caz mulţumitor, se bucură de noua stare.
Şi fericirea călduţă se extinde până când dispare singură, din fiecare arteră sau oscior, din fiecare seară plină de visare şi de întrebări retorice despre celălalt, la care nimeni nu va răspunde, din tremurul care se calmează şi din mângâierea ca un abur vag, în absenţa oricui a lăsat-o să-i cadă neglijent, dintre palme.
Oamenii sunt proşti, crezând că între ei poate să fie vorba despre potrivire, când intensitatea a tot ceea ce trăiesc nu se înfiripă decât în capul lor. Oamenii sunt, în realitate, cât se poate de nepotriviţi, altfel nu s-ar căuta toată viaţa şi nu s-ar răzgândi, găsindu-se.
Singura deosebire dintre cei care se apropie şi cei care nu, este aceea că primilor le place riscul. Riscul revelării unei soluţii posibile, dar şi a unui potenţial imens de eroare.
Dar aşa sunt oamenii, creduli, aşteptând să se poată da cuiva prin săruturi, dincolo de care doar asumarea resemnarii îi mai poate proiecta înapoi, în propria lor carne.
Adelina Turcu